Vreau să mă călugăresc!

Se știe doar, timpul nu se oprește în loc pentru durerile noastre. Veneau zile, treceau, veneau nopți, treceau și ele. Mă simțeam ca un robot care trebuia să se trezească dimineața și să meargă la redacție, pe teren, în deplasări… unde era nevoie. Devenisem o mașinărie, un robot programat. Din cauza atâtor suferințe, mă abandonasem și îmi găsisem refugiul în a-i ajuta pe alții, pentru că eu oricum nu mai contam.

Obosită, fără speranță, fără curaj, singură, abătută, în pragul disperării, dacă tot mă abandonasem, luasem și o hotărâre, pe care, dacă aș fi și pus-o în aplicare, cu orice preț, mi-ar fi distrus viața definitv. Sleită și de ultima fărâmă de putere, l-am sunat pe duhovnicul meu.

-Doamne ajută! Ce faceți? m-a întrebat cu blândețe în glas.

-Nimic.

-Cum adică nimic? Ce răspuns este acesta?

-Un răspuns. Vreau să ne vedem neapărat. Am luat o hotărâre pe care vreau să v-o comunic față către față.

-Este urgent?

-Foarte urgent.

-Bine, atunci vă trimit mâine o mașină…

-Nu-i nevoie. Am cu ce să vin, l-am întrerupt, numai să vă faceți timp și pentru mine.

Simțind că sunt foarte răvășită, a încercat să mă liniștească și să mă asigure că în următoarea zi vom vorbi și că totul va fi bine.

În noaptea aceea, nu am dormit deloc. A doua zi abia am făcut față programului pe care îl aveam. Seara am ajuns la duhovnicul meu. Nu mai aveam nici lacrimi. Îmi dispăruse până și bucuria de a-l vedea. Eu, care de obicei aveam preferințe, l-am urmat fără să-mi pese unde mergem. Voiam să ajung undeva unde să-i pot vorbi.

-Sunteți foarte răvășită. Haideți că mergem la birou! La ora asta nu mai e nimeni pe acolo. Putem vorbi în liniște.

Imediat ce am ajuns la birou, deși m-a invitat să iau loc, am rămas în picioare, ca o statuie încremenită de durere.

-Vreau să mă călugăresc, i-am zis sec.

Duhovnicul meu s-a descumpănit. M-a privit cu ochii mari de uimire.

-Și asta cât mai curând, am continuat cu un soi de disperare.

-Șiiii… unde vreți să vă călugăriți?

-Aici. Vreau să vă slujesc! Vreau să fiu lângă Preasfinția Voastră. Dacă spuneți nu, nu vreau să mai aud nici de biserică, nici de dumneavoastră.

A oftat și a început să-și frângă mâinile.

-Dar dumneavoastră aveți o altă misiune. Trebuie să scrieți, să aduceți oamenilor bucurie și alinare.

-Și ce, la Preasfinția Voastră în casă nu pot scrie? Mă oprește cineva? Mă călugăriți sau nu? Vreau un răspuns. Acum.

-Astfel de decizii nu se iau în astfel de stări.

-Deci nu vreți să mă călugăriți. Deci tot atașamentul pe care mi l-ați arătat, toată grija, toată preocuparea, au fost doar minciuni, nu?[1]

-Vă rog să luați loc să discutăm foarte serios!

-Vreau un răspuns! Da sau nu.

Duhovnicul meu s-a ridicat și a închis fereastra, după care a tras draperia, asta poate și pentru a-și lua un timp de gândire.

-Vă rog să vă așezați, să vă liniștiți și să vorbim foarte serios! a repetat.

-Foarte serios vorbesc. Mă călugăriți sau nu. E simplu. Aveți nevoie de câțiva ani să-mi dați un răspuns, am zis așezându-mă pe un fotoliu. Preasfinția Voastră nu vedeți cum am ajuns? Nu vedeți că nu mai am niciun pic de liniște? Nu vedeți că nu-mi mai găsesc locul? Acum nu vă mai pasă? De când ați ajuns Arhiepiscop, nu vă mai pasă de mine? Vă încurc? V-ați plictisit de mine? De problemele mele? V-am devenit povară? Acum nu vă mai bucură faptul că un om vrea să-și închine viața lui Hristos și să vă și slujească? Până acum ați fi călugărit toată lumea din lume. Pe mine de ce nu vreți să mă călugăriți?

Duhovnicul meu, sub tirul întrebărilor și stărilor mele, își împreunase mâinile și începuse să dea semne de agitație.

-Liniștiți-vă puțin! Uitați cum facem, dacă acest gând va rămâne și după ce vă obișnuiți cu plecarea mea, atunci luăm o hotărâre.[2]

[1] După 20 de ani, da, a dovedit că totul a fost o minciună, poleită în cea mai frumoasă poveste despre ”sfântul” și ucenicii…
[2] După 20 de ani am înțeles de ce nu a vrut, slavă Domnului, să mă călugărească. Avea nevoie de mine să-l văd ca pe un sfânt, nu avea nevoie să descopăr că nu e. Cunoscându-mi firea explozivă, știa foarte bine că, dacă eu aș fi aflat anumite lucruri, nu aș fi lăsat capul în pământ și nu aș fi spus : Blagosloviți și mă iertați!

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Viață de împrumut

Nu-mi mai țineți predici!

 

Lasă un răspuns