Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 9

O anunțasem deja pe bătrână că aș vrea să mă și spovedesc, așa că după masă s-a retras și am rămas cu duhovnicul meu.

La spovedanie, printre altele, i-am vorbit despre faptul că îmi este foarte greu fără Înaltpreasfinția Sa, că am momente în care tristețea mă apasă atât de rău încât simt că nu mai fac față…

Duhovnicul meu a oftat.

-Vreau să vă spun ceva, a zis după un moment de tăcere. Sunteți prea afectivă și prea grijulie, iar uneori asta mă face să mă simt cam stingher.

-Așa sunt eu. Așa mi-e firea. Sper că nu mă bănuiți de cine știe ce gânduri ascunse.

-Nu, evident că nu. Nu vă pot reproșa asta, știu că sunteți foarte sinceră. Nu e vorba de greșeala dumneavoastră, ci de neputința mea. Sunteți hipersensibilă și uneori nici nu știu cum să mă port cu dumneavoastră. Am momente în care mă văd în imposibilitatea de a vă ajuta. N-aș vrea să vă rănesc din cauza faptului că nu știu, nu sunt obișnuit să răspund unui astfel de comportament.[1]  

-Vă e greu cu mine Preasfințite?

-Nu, nu mi-e greu. Am vrut doar să știți aceste lucruri pentru ca nu cumva să greșesc, să vă rănesc și să credeți că o fac intenționat.

Am oftat… Abia atunci mi-am dat seama că în sufletul Înaltpreasfinției Sale se ducea o luptă. Pentru mine, pentru că eram altfel, pentru că mă comportam altfel, căuta întotdeauna variante care să se potrivească firii mele. Recunoscuse hipersensibilitatea mea pentru că și sufletul Înaltpreasfinției Sale avea aceeași stare pe care reușea, foarte bine, să o ascundă în cele mai tainice cămări ale sufletului.

-Vă mulțumesc pentru sinceritate. Știu că nu ați alege să mă răniți. Până acum nu s-a întâmplat asta nici măcar din greșeală. V-am spus de la început să sunt o fire dificilă.

-Da, așa este. Și eu v-am spus mai în glumă, mai în serios, că și pentru mine va fi o provocare.

-Dacă vreodată vă va fi greu cu mine, să-mi spuneți, pentru că nu vreau să fiu povară nimănui.

-Vă rog să nu mai spuneți asta niciodată! Nu vă otrăviți sufletul cu lucruri pe care nici măcar nu le-am gândit. Atât timp cât rămânem în duh de rugăciune, îmi sunteți bucurie, nu povară.

Am zâmbit cu un zâmbet aparte. În fiecare secundă mi se descoperea complexitatea unui suflet atât de mare, aflat într-un trup relativ mic. Uneori aveam impresia că e numai suflet și că trupul pe care îl vedeam era doar pentru mărginita mea înțelegere. Epitrahilul și omoforul duhovnicului meu le simțeam pe cap ca pe frânturi de cer, așezate de vârfuri de aripi – mâinile părintelui meu spiritual.

Am continuat spovedania. Toate greutățile sufletului i le predam îndrumătorului meu spiritual pentru a le disipa cu puterea harului său.

După rugăciunile de dezlegare m-am ridicat ca din groapa cu leii tristeții și am sărutat cu evlavie mâna duhovnicului meu.

Omul din fața mea, nu mă transformase, ci mă ajutase să mă regăsesc. Rătăcită fusesem prin hârtoapele lumii, mi se prinseseră de picioare ciulinii necredinței, călătoream prin ape mâloase și mă credeam pe cel mai strălucitor drum. Mi-era bine aparent, dar sufletul meu suferea cumplit. Deși eram respectată și oarecum de temut pentru că eram jurnalistă, eram aplaudată și adulată de public, atunci când prezentam spectacole pe scenele țării, sufletului meu îi lipsea ceva… Spectacole, aplauze, fotografii, autografe… toate erau fascinante… atunci, în acel moment… după aceea…

Mirajul scenei mă acaparase, luminile reflectoarelor îmi orbiseră ochii sufletului… până într-o zi… când… a apărut la o biserică, un ”preot”, el – Arhiereul…

[1] După 20 de ani a ales să mă rănească așa cu nu a făcut-o și nu o va face nimeni.  Ultimul capitol va fi dedicat acestui subiect

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 8

1 comentariu

Ce gentilete si delicatețe in purtare pt a ridica un suflet ,imi place cum e scris!

Lasă un răspuns