Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 6

De câteva minute privesc stupefiată mesajele de la prieteni. Mai ales de la cei care nu se exprimă public. Privesc și nu știu ce să fac? Să postez sau nu? Sau pe care să-l postez mai întâi? Să mai spun ceva sau nu? Până la urmă am hotărât să inserez printre fragmentele din volumul doi, doar aici pe blog, părerile și materialele primite de la ei, fără prea multe comentarii din partea mea. 

Un exemplu: ”Iată declarația fostului duhovnic pe care încă îl ridicați în slăvi. Cum spuneți că era ca un sfânt la București și vă învăța să nu țineți minte răul, când el își aduce aminte de primarii de acum 18 ani care nu l-au <<alimentat cu dragoste >> a se citi: bani? Și pe care îi mai și ironizează că erau îmbrăcați în costum. Ce fel de sfânt e de îndeamnă fățarnic <<iertați și uitați răul făcut >>, când el nu iartă nimic. În link-ul de mai jos aveți articolul.” 

ÎPS Teodosie despre Mazăre: „El m-a alimentat cu dragoste. Alți primari la București, cu vorbe”

„Am întâlnit alţi primari la Bucureşti, îmbrăcaţi în costum, care m-au alimentat cu vorbe. El m-a alimentat cu dragoste. Ceea ce a făcut domnul primar aici, n-am sperat. Tot timpul gândeam la cel mai pilduitor părinte din istoria Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare, care în puţinii ani cât a păstorit, a făcut ca niciun om din eparhia lui să nu fie neajutorat.”, a spus Teodosie la rândul lui, despre Mazăre, conform ct100.ro.

Acest link l-am primit de 7 ori… plus alte comentarii mult mai dure… 

https://newsweek.ro/justitie/ips-teodosie-despre-mazare-el-m-a-alimentat-cu-dragoste-alti-primari-la-bucuresti-cu-vorbe?fbclid=IwAR0SJ__ftXt2XBP8_KRb-kcTCdDQMtQKfiJjPDNtPfA1zn1KKrw98HRd__E

Nu mai am ce să comentez. Vă las pe voi să trageți concluziile, iar eu vă ofer un alt fragment din volumul 2.

                                        *** *** ***

Gândurile mele se amestecau cu glasurile preoților și ale diaconilor care se auzeau prin stațiile de amplificare. Știam că și duhovnicul meu era la slujbă. Știam că mulți credincioși se bucurau în acel moment de glasul său special, de blândețea sa și de cuvintele sale izvorâte din suflet… Eu eram departe… căutând urmele pașilor Înaltpreasfinției Sale… Și mi-era atât de greu… încât simțeam că mă prăbușesc sub povara singurătății pe care o percepea sufletul meu.

Vecernia se terminase. Auzeam murmurul credincioșilor care ieșeau din biserică. Eu rămăsesem cu fruntea sprijinită de zidul reședinței, în care de multe ori, îmi lăsasem poverile sufletului și în care duhovnicul meu îmi răsărea zâmbete peste inima înlăcrimată.

Vocile de prin curtea mănăstirii se răreau, semn că oamenii plecau pe la casele lor. De la un minut la altul se făcea liniște… tot mai liniște… Doar păsările cerului își mai făceau simțită prezența… M-am ghemuit lângă zidul reședinței și am închis ochii. Se terminase un capitol din viața mea care începuse așa: l-am cunoscut întâmplător și se încheia cu: Universul meu frumos, din lumea pestriță, a dispărut…

Peste lacrimile mele se așezase o liniște dureroasă… Îmi părea rău că nu-l cunoscusem mai demult… Că nu am putut să-i fiu sprijin atunci când nu avea pe nimeni, care să-l poată ajuta, aici pe Pământ… Aș fi vrut să-i fiu alături când pleca de acasă, student fiind, cu bagaj pentru un an și nu avea cine să-l ajute. Din cauza situației financiare precare era obligat să parcurgă singur distanța dintre Dorna Arini – București cu mijloace de transport în comun, dar și pe jos.

Un tânăr slăbuț, o mână de om pleca printre străini cărând muuulți saci, atât de mulți încât ducea câțiva metri doi saci, apoi se mai întorcea să mai ia încă doi și tot așa. Singur, peste tot singur, cărând greutăți, de multe ori, mai mari decât i-ar fi permis statura. Aș fi vrut să-l cunosc atunci, chiar dacă eram un copil… aș fi vrut să știe că există cineva care l-ar fi așteptat măcar la gară.

Parcă îl vedeam coborând din tren, dând jos pe rând sacii, apoi cărându-i tot pe rând până la primul mijloc de transport în comun.

Părea singur pe lume, atât de sărman și atât de străin. Părea, dar nu se simțea singur. Indiferent cât îi era de greu, avea rezerva lui de Lumină în suflet, care îl conducea prin hățișurile unei lumi, de multe ori, nedrepte. Gândul mi-era la duhovnicul meu îmbrățișându-i toată ființa. Când lacrimile nu mai voiau să înceteze, am auzit telefonul. Mă suna chiar duhovnicul meu, eroul meu… Mi-am șters lacrimile în grabă și căutând un zâmbet de împrumut, i-am răspuns. Aș fi vrut să nu simtă că sunt din nou tristă, dar… cum aș fi putut să mă ascund?

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 5

6 luni de întrebări …

Lasă un răspuns