Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 3

Ce-a mai rămas din tot ce a fost???

Amintirile… și acelea umbrite… 

                                        *** *** *** 

-După program mergeți la Vecernie?

-Da, merg la Mănăstirea Radu Vodă pentru a vă căuta urmele, am spus cu lacrimi în ochi.

-Nu mai vorbiți așa, vă rog! Suntem aproape, nu v-am abandonat și vom fi și mai aproape dacă vom fi în același duh al rugăciunii…

Am oftat fără a mai spune nimic. Chiar trăiam drama copilului îndepărtat de părinți, simțeam dorul acela sfâșietor pe care îl simt copiii care caută cu disperare fotografia părinților pentru a le mai alina puțin durerea.

Înțelegeam din ce în ce mai mult, cât de important este ca sufletul unui om să aibă și el părinte. Orice om are părinți trupești, dar nu oricine găsește un părinte adevărat al inimii sale. Din punct de vedere material nu-mi lipsea nimic, părinții trupești erau mai mult decât protectori cu mine, dar sufletului… sufletului îi lipsea duhovnicul meu… eroul meu…

-Spuneți ceva! m-a îndemnat Înaltpreasfințitul văzând că tac.

-Nu știu ce să mai spun. Am ajuns la redacție. Vorbim mai târziu. Mulțumesc pentru tot.

-Sigur. Vorbim! Zi cu multă pace să aveți!

Am închis telefonul, singura cale prin care puteam ”ajunge” mai aproape de duhovnicul meu. Plecase la Constanța cu toată bucuria mea, cu toate speranțele… rămăseseră doar amintirile în fața cărora sufletul meu nu mai putea zâmbi.

Odată ce am deschis ușa redacției, mi-am luat măștile de serviciu. Zâmbitoare, veselă, pregătită pentru noi aventuri. Pentru că, de cele mai multe ori, în redacția cotidianului la care lucram, orice oră din zi putea deveni o aventură.

După program am plecat către Mănăstirea Radu Vodă… Entuziasmul pe care îl aveam, când era duhovnicul meu la București, dispăruse cu desăvârșire. Și poate da, mergeam doar pentru a-i căuta urmele.

Deși mă învățase să am relația mea pe verticală cu Dumnezeu, deși nu mă îndemnase niciodată să stau ”agățată” de Înaltpreasfinția Sa, îmi lipsea foarte mult. Credința în Dumnezeu rămăsese, darrr … fără duhovnicul meu, Dumnezeu era prea sus, eu prea jos, iar scara pe care sufletul meu se putea înălța, dispăruse. O luase cu el martorul care mă însoțea la întâlnirile tainice cu Ziditorul nostru.

Îngândurată am ajuns la Mănăstirea Radu Vodă. Oamenii intrau, ieșeau, vorbeau, se închinau… Era ora începerii Vecerniei… Pașii m-au îndreptat către fosta reședință a duhovnicului meu. M-am așezat pe banca de lângă clopotniță. Ușa reședinței era încuiată, dar dincolo ea strigau, mai vii ca niciodată, amintirile. Nu voiam să plâng, voiam să mă rog. Dacă lacrimile ar fi avut o poartă, aș fi închis-o și i-aș fi pus și lacăt.

Au început să bată clopotele care anunțau Vecernia, apoi s-a auzit toaca… am privit instinctiv spre ușa reședinței, dar… ea a rămas închisă. Casa în care locuise părintele meu spiritual era pustie, pustie ca și inima mea. Doar amintirile… doar ele bântuiau înlăcrimate prin casă, prin inimă, prin curtea mănăstirii…

Va urma

Din vremuri de lumină…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 2

Foto din arhiva personală

Lasă un răspuns