Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 16

Din motive întemeiate am trecut peste un capitol pe care îl veți găsi în carte.

                                                * * * 

Prin zarva nestăvilită a orașului, am ajuns la Catedrala Patriarhală. Slujba se terminase demult. Mai erau câțiva credincioși în biserică. Unii se spovedeau, alții așteptau să se spovedească, iar alții se închinau pe la icoane. M-am închinat și eu, apoi am ieșit cu gândul să ajung și la Mănăstirea Antim înainte de a se încuia biserica.

În momentul în care am ieșit din Catedrală, am privit instinctiv la clădirea din stânga, unde până nu demult, fusese biroul Preasfințitului Teofan Sinaitul, pe atunci, la momentul acela Înaltpreasfințitul Teofan. Plecase și Înaltpreasfinția Sa. Prin statutul de jurnalist, poate și pentru faptul că eram fiica duhovnicească a Preasfințitului Teodosie, dar și datorită firii mele curioase și prietenoase în același timp, am avut ocazia să fiu, de multe ori, și în preajma Înaltpreasfințitului Teofan. Uneori mergeam la birou la Preasfinția Sa să-i duc anumite materiale, alteori treceam pur și simplu să iau o binecuvântare.

Încă din prima clipă în care am interacționat cu Preasfințitul Teofan[1], am simțit, am știu că este un om sincer, un om care spune lucrurilor.  Nu l-am văzut niciodată să apeleze la ”diplomații” care duc spre viclenie. Prima dată când am vorbit cu Preasfinția Sa, i-am cerut, în calitate de jurnalist, un punct de vedere în legătură cu o situație care ținea de departamentul său. Atunci, pentru sinceritatea de care a dat dovadă și pentru implicarea pe care a avut-o în rezolvarea acelui caz, nu am mai simțit nevoia să scriu despre acel subiect.

După întrevederea respectivă, i-am spus duhovnicului meu, că Preasfințitul Teofan mi-a făcut o impresie foarte bună și că, dacă ar fi posibil, aș vrea să țin legătura cu Preasfinția Sa.

Părintele meu spiritual s-a arătat încântat de cele relatate.

În următoarea zi, am trecut pe la biroul Episcopului Teofan. Tocmai terminase programul. L-am rugat pe părintele secretar să-l anunțe că sunt la secretariat și că aș dori să intru pentru o binecuvântare, dacă se poate. Ușa fiind întredeschisă, nu am mai fost nevoie de intervenția părintelui secretar, pentru că, auzind convorbirea, Preasfințitul Teofan m-a invitat în birou.

-Sora Mihaela, intrați, vă rog! Ce bucurie, a spus în timp ce mă binecuvânta.

-Bucurie pentru că n-am scris articolul? l-am întrebat zâmbind.

-Nu. Bucurie pur și simplu. După Înviere, Mântuitorul a spus: Bucurați-vă! Și cum să lăsăm acest îndemn să fie în zadar?

-Am trecut doar să vă salut, am spus zâmbind. Deci nu am venit în calitate de jurnalist.

-Și pentru asta mă bucur. Chiar mă pregăteam de plecare, dar acum, pentru că ați venit, nu mă mai grăbesc.

-Trebuia să ajungeți undeva? Nu aș vrea să vă rețin.

-Nu. Voiam să mă retrag la reședință. Deci nu e nicio grabă.

-Dacă așa stau lucrurile și dacă nu mergeți cu mașina, atunci vă însoțesc. Vin și eu la Mănăstirea Antim. Îmi permiteți?

-Sigur, cu drag, a spus și am plecat împreună.

Știam că Episcopul Teofan, de cele mai multe ori, parcurgea drumul dintre Patriarhie și Mănăstirea Antim, unde avea reședința, pe jos. Și acest lucru îl apreciam la Preasfinția Sa. Faptul că nu pendula între birou, mașină, biserică, săli de conferințe etc și se mai și cobora în mijlocul semenilor, ca un om obișnuit, îl făcea să fie foarte iubit de credincioși.

Arhiereul Teofan devenea un pieton printre cei mulți, care aștepta la semafoare, îndurând alături de ceilalți, fie arșița soarelui de vară, fie ploile reci de toamnă, fie frigul iernilor. Știam aceste lucruri, nu știam însă, în cât timp parcurgea Preasfințitul drumul dintre Patriarhie și Mănăstirea Antim, dar aveam să aflu în ziua în care am mers, pentru prima dată, cu Preasfinția Sa prin mijlocul oamenilor.

Un drum care se putea face în câteva minute, alături de Preasfințitul Teofan, l-am parcurs în mai mult de o oră.

Când am ieșit împreună din clădirea în care avea biroul, la ușă, îl așteptau deja câțiva credincioși cu diverse probleme. Lor li s-au alăturat alții, care trecând pe acolo, au vrut să ia binecuvântare. M-am îndepărtat puțin și am privit de la distanță tabloul primului popas pe care l-a făcut Preasfințitul Teofan în drum spre reședința sa.

A vorbit cu toți cei prezenți, a împărțit binecuvântări, zâmbete, speranțe, fără să se grăbească și fără să dea vreun semn de oboseală. M-am uitat la ceas. Trecuseră deja 10 minute și Preasfințitul nu făcuse nici măcar un pas, iar credincioșii, în loc să se împuțineze, se înmulțeau. Părea reproducerea unei imagini de acum 2000 de ani, când Mântuitorul se afla în mijlocul mulțimii și le vorbea oamenilor cu multă blândețe.

[1] Voi folosi această formulă atât timp cât voi vorbi despre perioada în care a fost Episcop Vicar Patriarhal

Îmi cer scuze pt calitatea fotografiilor din arhiva personală, dar am vrut să ilustrez textul cu imagini din vremea aceea.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 15

Nu-mi mai țineți predici!

 

 

1 comentariu

Multumesc pt cunoașterea unor oameni minunați!

Lasă un răspuns