Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 14

La finalul întâlnirii mi-a dăruit o carte dintre cele mai recente tipărite cu binecuvântarea Preasfinției Sale. M-a bucurat foarte mult darul pe care mi l-a dat și pentru care i-am mulțumit, dar și mai mult m-a bucurat timpul acela, petrecut acolo, lângă omul care nu exterioriza nicio stare, nu copleșea cu vorbe sau cu zâmbete, dar transmitea, dincolo de toate, siguranța pe care o poate oferi doar inima de părinte.

-Cred că e timpul să mă retrag, am spus la un moment dat. Vă mulțumesc pentru tot! Dacă îmi veți permite, voi reveni după ce se va tipări cartea.

-Și eu vă mulțumesc, a spus cu sinceritate. Așteptăm apariția cărții. Spor și ajutor să aveți!

Trecând din nou prin terasa amenajată rustic, am coborât treptele, am parcurs, alături de Preasfinția Sa, curtea reședinței creionată parcă de un penel înmuiat în călimara cerului, apoi am ajuns la poartă. După binecuvântarea oferită, ieșită în zarva orașului, am întors privirea către poarta care tocmai se închidea. Ierarhul îmbrăcat în dulamă neagră, care foșnea la fiecare pas, se întorcea în reședința sa. Abia după ce am ajuns la capătul străzii, parcă aș fi vrut să știu mai multe despre omul acela tăcut, despre misterele sufletului său atât de special.

Ajungând în Parcul Central, după ce l-am vizitat în tihnă, m-am așezat pe o bancă. Turlele Catedralei Sfântul Alexandru răsăreau dintre crengile mărginite ale copacilor, către nemărginirea cerului.

Stări, gânduri, bucurie, pace, povești, zâmbete, amintiri… M-am ridicat de pe bancă și am plecat către biserică. Vecernia se terminase deja. În curtea îngrijită a Catedralei, erau câțiva adulți și câțiva copii care se bucurau de razele blânde ale soarelui. Exteriorul bisericii m-a fascinat, poate și pentru faptul că avea nuanțe de albastru – culoarea mea preferată.

Am intrat fără grabă, ca într-o plutire pe ape de safire. În biserică mai erau câțiva credincioși care se închinau pe la icoane. Încântată priveam picturile, icoanele, catapeteasma, cupola… totul era expresiv, cald, viu… O atmosferă ce fuziona prezentul cu veșnicia. M-am închinat, am ieșit în curtea Catedralei de unde am mai privit încă o dată cu gratitudine cerul, lăcașul Dumnezeului celui viu care îmi oferise și acele momente.

Timpul trecea picurându-mi în suflet bucurii peste bucurii. Trebuia să ajung în București, așa că, am plecat către stația de autobuz. Mai erau câțiva călători care așteptau cursa. Cei care se cunoșteau între ei, vorbeau diverse, cei care erau ca și mine, era fiecare cu gândurile lui. Unul privea în sensul din care trebuia să vină autobuzul, altul fuma, altul mânca îngândurat dintr-un corn. Un copil tot trăgea de geanta mamei sale. Se plictisise și voia să-l ia în brațe. Eu priveam peste Parcul Central, acolo unde se afla reședința Preasfințitului Galaction. Tot ce trăisem în acel loc era altfel, altfel decât toate câte le trăisem până atunci.

La un moment dat a sosit și mijlocul de transport în comun. Am urcat și m-am așezat pe primul loc din față. Chiar îmi doream să găsesc, fie un loc în față, fie la geam, pentru a avea libertatea să privesc locuri și oameni.

Autobuzul a pornit. Am luat cartea dăruită de Preasfințitul Galaction, am răsfoit-o puțin, apoi am pus-o în geantă și mi-am sunat duhovnicul. I-am povestit ce am văzut, ce am trăit, ce am simțit…

-Deși Preasfințitul Galaction nu este o persoană comunicativă, deși pare foarte rece, mă atrage ceva la Preasfinția Sa și încă nu înțeleg ce anume. Știți că de astfel de persoane nu mă apropii, dar pe Preasfințitul, sinceră să fiu, abia aștept să-l revăd.

-Simțiți dumneavoastră ceva. Este un om bun și smerit, pe lângă acestea, poate și pasiunea pe care o are pentru lectură vă face să îl vedeți altfel decât îi vedeți pe cei care afișează o atitudine rece.

-Poate. Nu m-am gândit la acest lucru. Ați știut, ca de obicei, către cine să mă îndrumați. Vă mulțumesc!

-Mă bucur că v-ați simțit bine în preajma Preasfinției Sale. Călătorie plăcută! Ne auzim când ajungeți în București!

I-am mulțumit și am închis. Am călătorit privind, ascultând, bucurându-mă. Glasurile călătorilor care mai vorbeau între ei una, alta, se amestecau cu glasurile amplificate și redate de difuzoarele autobuzului. La radio erau ba știri, ba diverse emisiuni, ba muzică. Peste toate însă, zborul din sufletul meu. Erau aripile diafane crescute în timpul petrecut într-un alt timp, alături de un ierarh, un altfel de ierarh.

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 13

Nu-mi mai țineți predici!

Lasă un răspuns