Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 13

-Am parcurs, cu mare atenție, materialul și aș avea unele sugestii, dacă îmi permiteți, bineînțeles. Sunt câteva însemnări aici, a spus deschizând dosarul și dându-mi foile cu notițe scrise de mână.

Le-am primit zâmbit.

-De ce nu ați făcut corecturile direct pe material?

-E munca dumneavoastră. N-am putut să intervin așa.

-Păi… este doar o copie.

-Chiar dacă, tot munca dumneavoastră e. Am preferat să scriu separat paginile și sugestiile respective.

L-am privit cu admirație. Începusem să întrezăresc puțin câte puțin din personalitatea ierarhului pe care abia îl cunoscusem. 

În spatele acelui om care părea sobru, dur și uneori chiar respingător se afla un suflet cald, sensibil, delicat. Prin faptul că nu a pus nici măcar o virgulă pe materialul pe care i-l lăsasem, am descoperit smerenia ascunsă în sufletul său deosebit. Mi-am dat seama că are gingășia omului care vrea să ajute fără să lase vreun semn că a ajutat. Am mai descoperit și faptul că nu vrea să deranjeze pe nimeni și că respectă atât alegerea semenilor săi cât și munca lor.  

În timp ce ochii sufletului meu priveau prin ușa întredeschisă în sufletul ierarhului de lângă mine, citeam și cele câteva însemnări, foarte bune de altfel, pe care mi le făcuse cu atâta delicatețe.

-Vă mulțumesc mult! Toate sugestiile pe care mi le-ați dat se vor regăsi în carte, am spus cu profundă admirație și recunoștință.

-Doar dacă vi se pare potrivit să faceți vreo modificare, a punctat cu o oarecare reținere în glas.

-Ideile pe care mi le-ați dat nu sunt bune, sunt foarte bune. Vă mulțumesc pentru acest ajutor, am spus punând notițele respective în dosarul cu materialul pentru carte.

Am tăcut pentru un timp. A tăcut și Preasfinția Sa. Mi-aș fi dorit să inițieze un dialog, să mă întrebe ceva, să povestim, așa cum făceam cu duhovnicul meu, dar nu. În camera aceea plină de cărți și de obiecte de artă, era liniște. Într-o altă împrejurare, lângă un alt om, ar fi fost, pentru mine, o situație stânjenitoare. Surprinzător, în acel spațiu în care tăcerea se instalase deja, mă simțeam foarte bine. Era pentru prima dată când stând lângă un străin practic, pe teritoriul său, în lipsa cuvintelor din ambele părți, simțeam o stare de bine, de liniște, o altfel de liniște necunoscută mine până la acel moment.  

Preasfințitul lăsase privirea în pământ. Eu cercetam discret încăperea. Tânărul ierarh din fața mea îmi predea o lecție de care nu avusesem parte până atunci. Îmi demonstra că forța interioară nu depinde doar de zâmbete și de cuvinte. Îmi arăta că și atunci când oamenii nu se cunosc poate exista o comunicare taică a sufletelor. Aparent, ierarhul în prezența căruia eram, nu transmitea nimic, dar sufletul său dezmărginise acea încăpere transformând-o într-un ocean de liniște pe care pluteam într-o rezonanță neașteptată cu razele unui soare necunoscut până atunci – soarele stării de dincolo de cuvinte: ”Bucurați-vă!”

După timpul tăcerii binefăcătoare, m-am ridicat și l-am întrebat:

-Îmi permiteți? făcând un pas reținut către bibliotecă.

-Sigur, mi-a spus zâmbind.

Da, ierarhul acela sobru, zâmbea. Zâmbea cu picături de raze din soarele stării de dincolo de cuvinte: ”Bucurați-vă!”

Am privit cu atenție cărțile din bibliotecă, obiectele din fața lor. Totul era așezat într-o ordine perfectă.

-Aveți pe cineva care se ocupă de bibliotecă sau Preasfinția Voastră le-ați așezat?

-Eu mă ocup de toate obiectele din casă, pentru că, atunci când am nevoie de ceva, să știu de unde să iau.

Am zâmbit din nou. Mai descoperisem o latură a personalității sale – perfecționismul și încă o altă latură – seriozitatea.

Priveam cu atenție cărțile așezate ca într-un sanctuar. În lumea cuvintelor tipărite, Preasfințitul Galaction avea o mulțime de cărți. De la cărți rare până la cele mai recente apariții. Păreau generații de povești adunate într-o singură poveste.

Îl mai întrebam câte ceva în legătură cu volumele pe care le avea în bibliotecă sau în legătură cu obiectele acelea deosebite, apoi iar urma o perioadă de liniște. Un amestec de comunicare și tăcere, de cunoscut și necunoscut, de oameni și de suflete într-un spațiu dezmărginit de soarele stării de dincolo de cuvinte: ”Bucurați-vă!”

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 12

Nu-mi mai țineți predici!

 

1 comentariu

Cat de minunat surprindeti,observați si detaliati calitățile sufletului,frumusețea si curatia interioara,puritatea din ceea ce nu se vede,dincolo de aparente,in cazul părintelui! Felicitări amandorura si dc nu si mie ca ma bucur de ele,de Voi
plus ca ma încarc cu energie înaltă!

Lasă un răspuns