Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 11

M-am întors în camera în care a locuit, în care locuiam… frânturi de dulci amintiri răsăreau ca florile de primăvară zâmbind soarelui. Am luat cartea dăruită de duhovnicul meu și, înainte de a o pune în bibliotecă, am răsfoit-o puțin. În suflet mi-era liniște. În cameră, la fel. M-am îndreptat cu pași tăcuți spre bibliotecă. Am așezat cartea lângă prima mea lucrare ”Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor” și am zâmbit. Mi-am adus aminte, cum tot prin intermediul duhovnicului meu, mă apropiasem și de Preasfințitul Galaction Stângă, primul episcop al Alexandriei și Teleormanului.

Pe Apostolul Alexandriei și Teleormanului îl cunoșteam din vedere și vorbisem cu Preasfinția Sa, de câteva ori, telefonic, doar în interes de serviciu. Mai precis, îi cerusem binecuvântare pentru a scrie câteva articole despre mănăstirea, pe atunci nou înființată, de la Siliștea Gumești, județul Teleorman. Cu binecuvântarea Preasfinției Sale, am ajuns în satul Moromeților, care va purta pentru totdeauna amprenta lui Marin Preda.

Lucrarea ”Între Raiul rugăciunii și iadul drogurilor” avea să mă aducă mai aproape de Preasfințitul Galaction. Duhovnicul meu mă îndemnase să merg la Preasfinția Sa pentru a lua binecuvântare în vederea publicării acelei lucrări.

Preasfințitul Galaction este episcopul care și-a dedicat multe zile și multe nopți citind, corectând, îndreptând materiale pe teme religioase. Cele mai multe cărți religioase au apărut cu binecuvântarea Preasfinției Sale.

Am pus ulei în candelă pentru a fi sigură că nu se stinge peste noapte și m-am așezat pe pat. Eram obosită, dar liniștită. În acea liniște amintirile înfloreau mai vii ca niciodată. Am stins lumina în speranța că voi adormi, dar nu, ziua în care făcusem prima vizită la biroul Preasfințitului Galaction, se cerea urmărită până la capăt.

În anul 2001, într-o zi călduroasă de vară, am plecat către Alexandria. Cu o seară înainte vorbisem la telefon cu Preasfințitul Galaction, stabilind, de comun acord, să ne vedem la birou. În drum spre Alexandria, încercam să-mi imaginez cum va decurge întâlnirea, asociind-o cumva cu prima interacțiune cu duhovnicul meu, pentru că, pe vremea aceea, Înaltpreasfinția Sa era pentru mine, etalonul. 

Însoțită de gândurile mele, am ajuns la birou la Apostolul Alexandriei și Teleormanului. Părintele secretar mi-a spus că Preasfințitul mă așteaptă și că pot intra.

După o bătaie scurtă în ușă, am auzit glasul Preasfințitului care mă invita înăuntru. După regula bine știută deja, am luat binecuvântare și i-am sărutat mâna. M-a invitat să iau loc. Nu era pentru prima dată când mă aflam în biroul unui arhiereu și cu toate acestea, deși nu sunt o fie emotivă, am avut o tresărire. Atmosfera de acolo a stârnit în sufletul meu o mulțime de emoții pozitive.

În momentul în care am deschis ușa, am avut impresia că am pășit într-un alt timp. Biroul Preasfințitului Galaction, prin simplitatea sa, avea un mister aparte. Energia de acolo mă făcea să mă simt ca în peștera unui mare rugător, în care ajunsesem, parcă, împinsă de vitregiile lumii. Deși Preasfințitul Galaction nu m-a primit cu zâmbetul pe buze, așa cum mă primea duhovnicul meu, am simțit căldura de care aveam nevoie pentru a mă apropia sufletește de Preasfinția Sa. Aveam în fața mea un ierarh sobru, introvertit, care vorbea puțin și doar în legătură cu subiectul pentru care cineva ajungea în biroul Preasfinției Sale.

După ce am stabilit când ne vom revedea pentru a pune la punct detaliile în legătură cu materialul prezentat, eu, care sunt o fire comunicativă, dar și curioasă, nu m-am putut abține și am făcut totuși o remarcă.

-Deși biroul Preasfinției Voastre este destul de auster, mă simt foarte bine aici.

-Mulțumim, a zis privindu-mă scurt. Nu e nevoie de mai mult, avem tot ce ne trebuie.

În acel ”tot ce ne trebuie” intra doar strictul necesar. Un birou, câteva scaune, un cuier, un telefon fix, un fax, o icoană și câteva ghivece cu flori așezate pe pervazul ferestrei. Mi-era atât de bine încât nu aș fi plecat, ci mai de grabă aș fi început să scriu, acolo, o poveste despre acel loc. Din păcate, vizita se încheiase. Ierarhul din fața mea avea deja alte audiențe, iar eu eram fortuită de timp, deoarece trebuia să ajung cât mai repede în București.

I-am mulțumit Preasfințitului, am luat binecuvântare și am plecat. Imediat ce am ieșit pe poarta instituției, l-am sunat pe duhovnicul meu.

-Eiii, cum a fost? m-a întrebat. 

-Bine. Am stabilit că ne vom vedea după ce va parcurge materialul. Preasfințitul este foarte diferit de Preasfinția Voastră. Pare un om rece, dar căldura inimii sale trece dincolo de ceea ce afișează. Am simțit că, deși este o fire introvertită, e un om foarte bun.

-Vedeți? Chiar dacă nu v-a primit zâmbind, tot bine v-a fost, mi-a zis cu un fel de ironie blândă, știind că sunt destul de reticentă în a mă apropia de oamenii care afișează o atitudine rece.

-Mi-a fost chiar foarte bine, pentru că am simțit că este un om bun. Vă mulțumesc pentru oportunitatea de a-l cunoaște.

M-am urcat într-un autobuz care avea ca destinație București. Prima mea vizită în Alexandria fusese mult prea scurtă pentru a-mi permite să mă bucur de locuri și lucruri noi. Văzusem în treacăt Parcul Central, Catedrala din Alexandria, reședința Preasfințitului Galaction, străduțe, magazine, florării, blocuri, case, oameni. Deși este o așezare relativ mică, are o căldură aparte izvorâtă din parfumul orașului de provincie.

Am părăsit Alexandria cu nostalgia călătorului care a trecut prea repede printr-un loc ofertant din multe puncte de vedere. Îmi rămăsese totuși varianta, ca la următoarea întâlnire pe care o stabilisem cu Preasfințitul Galaction, să-mi rezerv mai mult timp pentru pași prin Alexandria.

Era tot mai cald. Razele soarelui erau tot mai înflăcărate. Am închis ochii. Aș fi vrut să ațipesc puțin, dar nu era nevoie, pentru că imaginile din biroul Preasfințitului Galaction, îmi mutase sufletul într-o poveste odihnitoare. Era pentru prima dată când avusesem sentimente de bine, de pace, de bucurie, într-un mediu atât de auster și în prezența unui om aparent incomod de sobru. În acel birou în care totul părea dintr-un alt timp, inclusiv Preasfințitul Galaction, am înțeles cel mai bine proverbul : ”omul sfințește locul”.

Am postat din nou acest fragment chiar dacă a putut fi citit și în cadrul articolului ”Descătușarea adevărului”. Pt cei care îl cunosc deja, voi încerca să postez continuarea chiar în această seară.

Descătușarea adevărului

Nu-mi mai țineți predici!

 

1 comentariu

ce minunat!!! parca sunt acolo!!

Lasă un răspuns