Viață de împrumut

Din camera de împrumut în care locuiam, vedeam luna pe fereastră. Părea că se perindă printre nori, dar de fapt norii alergau prin fața ei ca niște cavaleri care voiau să o cucerească. Mă întorceam din nou cu privirea în camera de împrumut, privind la ceasul de împrumut de pe birou… până și viața… mi se părea de împrumut. Parcă nu era viața mea. Nu mă regăseam în ce trăiam. Nu mă mai reprezenta nimic din ceea ce aveam…

”Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează lumea acesta, pe care a făcut-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea…” glasul duhovnicului meu răsuna încă în printre rămășițele mele de suflet… Părintele meu spiritual rămăsese fereastra care mi se tot așeza în fața ochilor și mă făcea să mai privesc măcar către Dumnezeu…

Noaptea a fost lungă și grea. Așteptam dimineața ca pe un refugiu, ca pe o eliberare dintr-un loc în care mă simțeam mai mult decât străină. Preferam să muncesc, să alerg de la un subiect la altul, să uit că trăiesc tristeți parcă fără de sfârșit. De când plecase duhovnicul meu din București, lumea mea frumoasă se scufundase în prăpastia apăsărilor sufletești. Lângă părintele meu spiritual și ce era greu era ușor, departe de Înaltpreasfinția Sa și ce era ușor se transformase în ceva foarte greu…

Lacrimi fugare se rostogoleau pe față. Noaptea  apăsa și mai rău pe rănile mele interioare. Și nu doar noaptea, ci și camera aceea de împrumut înțesată cu lucruri bărbătești. Parcă mă simțeam și vinovată față de băiatul care locuia acolo. Parcă intrasem prin efracție în intimitatea lui. Nu eram în postura de a alege, așa că trebuia să tac și să mă oblig să exist măcar, dacă să trăiesc nu mai știam.

Nu mai aveam nicio inițiativă, nicio emoție, niciun imbold, trecusem pe pilot automat și făceam ce trebuia făcut, doar pentru că trebuia.  

Dimineață, doamna care se oferise să mă găzduiască, m-a invitat la masă. I-am mulțumit și m-am scuzat spunând că mă grăbesc. Mă grăbeam, dar nu pentru că eram în întârziere, ci pentru că voiam să ies cât mai repede dintr-o casă în care mă simțeam în plus. În drum spre redacție am luat telefonul din geantă și am vrut să-l sun pe duhovnicul meu, dar m-am răzgândit. Parcă nu mai aveam ce să-i spun…

Am urcat în primul autobuz. Nu știam sigur dacă merge  către Casa Presei Libere, dar m-am urcat. Întâmplător sau nu, am văzut că spre acolo se îndrepta. Priveam pe fereastră chipurile, dar privirea mea era în gol… La un moment dat a sunat telefonul. Era duhovnicul meu. Văzând că nu sun, ca un părinte grijuliu, știind că nu sunt într-o stare sufletească foarte bună, a sunat Înaltpreasfinția Sa.

-Doamne ajută! Cum ați dormit?

-Cum se doarme într-o cameră de împrumut, într-o atmosferă specifică unui tânăr… M-am simțit ca într-o lume a bărbaților încorsetată de lucruri reci…

-Vă rog să aveți răbdare! Sigur vom găsi ceva mai bun și pe termen mai lung!

-Bine. Mulțumesc, dar v-am spus: nu aveți nicio obligație.

-Rugați-vă și concentrați-vă pe ce aveți de făcut! Dacă eu, de fiecare dată în care am fost nevoit să umblu cu bagajul din ușă în ușă, aș fi căzut în plasa disperării, n-aș mai fi făcut nimic. Eu ca și dumneavoastră venisem de la țară, nu aveam pe nimeni în afară de Dumnezeu. Cunoștințe nu aveam, bani, nu, locuință, nu. Nu aveam nimic, doar pe Dumnezeu Îl aveam. El era singura mea nădejde. El călătorea cu mine și eu cu El. Nu vă pierdeți speranța! Știți că într-un an am vrut să plec acasă de Sfintele Paști și nu am plecat pentru că aveam pantofii rupți? Dacă aș fi călătorit atâta drum, i-aș fi rupt de tot și nu mai aveam cu ce să merg la biserică și la facultate. Nu doar că nu aveam pantofi, dar nu aveam nici măcar bani să îi repar…

-Știu.

-De unde știți?

-I-a lipit soțul bătrânei la care am locuit și așa ați putut pleca.

-V-a spus și asta?

-Da, mi-a spus mai multe…

-O doamnă foarte drăguță. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Mi-a fost ca o mamă. Țin mult la dânsa.

-Știu că v-a fost foarte greu, dar eu nu am credința pe care o aveți.

-O puteți dobândi.

-Ar fi fost o șansă, dacă ați mai fi rămas la București…

-Vin mâine pe seară o fugă și ne putem vedea.

-Veniți și plecați, am zis întristată peste fire.

Nici măcar vestea că ne putem întâlni, fie și pentru puțin timp, nu mă mai bucura.

-Așa este, dar faptul că ne putem vedea, nu vă bucură?

-Nu, am răspuns laconic.

-Bine, atunci nu ne vedem dacă nu vreți.

-Faceți cum doriți, am spus cu o indiferență pe care nu o mai avusesem până atunci. Mă scuzați. Am ajuns. Trebuie să cobor, m-am scuzat, deși aș mai fi avut timp să vorbesc până ajungeam la redacție, dar nu mai puteam. Starea mea interioară îmi blocase totul, până și dorința de a vorbi cu duhovnicul meu, singurul om în care aveam nesfârșită încredere.

-Bine, încheiem, dar vă rog, după ce terminați programul să mergeți la o biserică!

-Unde? La Radu Vodă? Să văd reședința aceea în care nu se mai aprinde lumina? Reședința în care mi-am lăsat toate durerile sufletului în paraclisul acela mic din care plecam întotdeauna cu zâmbetul pe buze? Reședința aceea care a început să mă doară ca o rană?

Duhovnicul meu a oftat.

-Spuneți? Acolo să mă duc? am întrebat revoltată.

-Da. Fie și acolo, numai la biserică să mergeți pentru că de acolo vă luați adevărata putere.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul

Anunțuri

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 19

Nu-mi mai țineți predici!

Lasă un răspuns