Vecernia șoptită

I-am mulțumit și m-a retras în camera în care eram cazată. Am luat o coală de scris, din cele pregătite de la București și am început să scriu. Pentru a nu-i răpi prea mult timp, i-am scris câteva fraze în care m-am prezentat și am spus ce aș dori. Am lipit plicul și l-am dus la stăreție, unde părintele stareț, lucra deja la niște documente.

-Vă mulțumesc, Părinte, am spus bucuroasă pentru că aveam măcar acea oportunitate. Dacă tot sunt aici, aș vrea să mă fac și utilă cumva. Vă deranjează dacă merg să ajut puțin la bucătărie?

Părintele stareț a zâmbit. Probabil nu se aștepta la o astfel de propunere

-De ce zâmbiți, Părinte? l-am întrebat. Să știți că mă descurc foarte bine și la bucătărie.

-M-ați luat prin  surprindere. Credeam că vreți să vă plimbați puțin prin împrejurimi.

-E timp și pentru asta.

-Bine, dacă doriți să ajutați la bucătărie, puteți merge!

L-am lăsat pe Părintele stareț să continue ce avea de făcut, iar eu am plecat la bucătăria modestă, dar foarte curată, a mănăstirii. Acolo mai erau două credincioase. Călugării, care se ocupau cu pregătirea bucatelor, au rămas foarte uimiți când le-am spus că am venit să-i ajut.

-Am avea de curățat niște cartofi, dar…

-Dar stați liniștiți, i-am întrerupt. Pot mânui aparatul de curățat cartofi sau cuțitul, după caz, la fel de bine ca și condeiul. Așa că, vă rog! am spus îndemnându-i să-mi dea de lucru.

Unul dintre călugări a adus, cu sfială, sacul în care erau cartofii, un lighean și aparatul de curățat cartofi, apoi s-a retras privind în pământ. În timp ce curățam cartofi, a sunat telefonul. Până să răspund s-a încheiat apelul. Era duhovnicul meu. Am ieșit din bucătărie și l-am sunat. M-a întrebat cum e pe acolo, cum mă descurc etc. I-am povestit tot ce am făcut și i-am spus că nu am reușit să-i răspund la telefon, pentru că eram la bucătărie, curățam niște cartofi și până m-am spălat pe mâini, s-a încheiat apelul.

-Dumneavoastră parcă ați mers acolo pentru o altă misiune. Cum de ați nimerit la bucătărie? m-a întrebat zâmbind.

-N-am uitat de misiune, dar vreau să-i ajut puțin. Sunt niște călugări foarte tineri, dar foarte buni.

-Bine. Atunci vă las. Spor în tot ceea ce faceți și mai ales în ce v-ați propus!

I-am mulțumit, apoi m-am întors la bucătărie unde am continuat ce începusem.

La timpul Vecerniei, clopotul a spart liniștea munților cu glasul lui care chema la rugăciune. Am urcat în camera în care eram cazată pentru a mă pregăti de slujbă. De la fereastra camerei, vedeam călugării mergând către biserică, asemenea unor holograme proiectate din cer, pe cărarea îngustă. Cu privirile în pământ, pășeau parcă plutind, pe drumul îngust  care ducea în anticamera Raiului. Toaca bătea încă. Mâinile unui călugăr mângâia lemnul care, prin sunetul lui, așeza pe partitura serii note dintr-un cântec neasemuit de frumos.

În momentul în care am coborât, clopotul și toaca încetaseră să mai bată. Era liniște. O liniște a Paradisului de început. Munții parcă își împreunaseră mâinile de frunze… într-o rugăciune tăcută. Soarele și-a plecat și el capul…

În căsuța mică a Lui Dumnezeu, începuse Vecernia șoptită. Doar câteva candele ardeau în biserică. Nicio altă sursă de lumină. Era semiîntuneric. Printre tăcerile icoanelor se amestecau cuvintele șoptite ale preotului și ale călugărilor de la strană. O Vecernie cum nu mai întâlnisem până atunci, m-a făcut să-mi înalț gândul și mai mult la Dumnezeu și mai mult la Rai…

Am închis ochii. Pentru o clipă am avut impresia că timpul a dispărut și locul și locurile… Rămăsese doar starea omului primordial trezit din mâinile Lui Dumnezeu.

Binecuvântarea de final și Vecernia s-a terminat. Am ieșit din bisericuță. În urma noastră au rămas icoanele într-o continuă rugăciune și candelele într-o continuă ardere neștiută.

După masă, urcând în camera în care eram cazată, l-am sunat pe duhovnicul meu și i-am povestit cât de minunată a fost ziua. S-a bucurat pentru mine, apoi, urându-ne noapte bună reciproc, am închis. Câteva însemnări avea să încheie ziua. Am stins lumina și m-am așezat pe pat. Luna răsărise și părea că se așezase special pe coama unui brad. Stelele păreau niște vârfuri de candele uitate pe cer. În liniștea muntelui și binecuvântarea locului, am adormit foarte repede.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

O jucărie suflată din cer

Nu-mi mai țineți predici!

 

1 comentariu

Daca toata lumea ar fi asa deschisă si saritoare,bucuroasă, sincera,etc!!!!!!

Lasă un răspuns