Unde eşti, Samira? Unde te-ai pierdut?

 

Pt că primele cărți au ajuns deja la destinatari, postam un fragment 🙂

Amintirea, peste care trecuseră 20 de ani, i-a tăiat respiraţia. Vremurile, acoperite de colbul uitării, au făcut-o să-i dea lacrimile. Trecutul i se părea o poveste din care ieșise demult și în care nici măcar nu credea că a poposit cândva.

A deschis din nou sertarul şi, cu teamă, s-a mai privit o dată în fotografia respectivă. Era frumoasă, suplă, plină de viaţă şi foarte veselă. Se uita la chipul din fotografie şi, nu mai regăsea nimic din cea care fusese atunci… Nici chipul, nici starea, nici speranţa, nici bucuria… Era ea, dar, totuşi, o alta. Cu cea de acum nu se împăca deloc… ba, dimpotrivă, o detesta, o ura; s-ar fi debarasat de ea, dar, nu găsea nici o cale şi nici nu avea curajul să încerce ceva… A luat bucata de hărtie pe care era imortalizată Samira de altădată şi s-a aşezat pe fotoliu… O durere și mai adâncă i-a cuprins sufletul. Se scufundase parcă într-un ocean sărat, care îi strângea fiecare celulă a ființei sale…

„Unde eşti, Samira? Unde te-ai pierdut? Prin ce hăţişuri, prin ce cotloane şi prin ce labirinturi te-ai încurcat, te-ai rătăcit, te-ai răvăşit… până ai ajuns aşa? De ce, Samira? De ce…? Care a fost momentul, în care ai hotărât să nu mai lupţi pentru tine, să te laşi pradă nepăsării? Ce resort interior te-a făcut să rupi legătura cu tine şi să cobori în prăpastia deprimării? Ce anume te-a făcut să vezi viaţa ca pe o povară şi să nu-ţi mai pese cum o trăieşti?”

Lasă un răspuns