Un fel de cerb – ca un puzzle neterminat

Intrând și el în casa Paraschivei, tânărului Macedon îi răsunau în minte cuvintele vecinei. „Eu sunt femeie, dar tot m-aș duce…”. A strigat-o pe sora lui… Nu i-a răspuns. În bucătărie nu era, în dormitor nu. Casa era goală. Nu părea nimic schimbat, doar că nu era nimeni acasă.

Pentru câteva momente s-a așezat pe patul din bucătărie, fără să știe că numai cu câteva ore înainte, acela era locul din care sora sa dragă își începuse călătoria spre ceruri.„Eu sunt femeie, dar tot m-aș duce… Oare de ce o fi zis vecina așa?” se întreba în gând. „Înseamnă că e ceva ce nu a putut să spună. Trebuie să plec chiar dacă e noapte” și-a zis, a ieșit, a încuiat ușa și punând cheia la locul ei a plecat spre casă.

Tot drumul a mers îngândurat. Încerca să intuiască ce s-ar fi putut întâmpla, dar nu avea nici cea mai mică idee. Se apropia de casă cu inima strânsă. A trecut puntea peste râul Bistrița, s-a uitat cu atenție și a văzut ceva neobișnuit. L-a apucat frica. Lângă dealul din spatele casei era un animal incomplet. Un fel de cerb care avea părți din corp lipsă, ca un puzzle neterminat. A făcut semnul sfintei cruci și fără să privească înapoi, și-a văzut de drum.

Când a intrat pe poartă era deja noapte. Felinarele pâlpâiau pe la ferestre. Încă de la primii pași făcuți în curte a avut o nerăbdare inexplicabilă. Drumul până la intrarea din spatele casei, unde prin fereastră își zărise părinții ca niște umbre, i s-a părut interminabil. A deschis ușa cu un soi de teamă. Un miros pregnant a tămâie l-a făcut să tresară. A înaintat… Pe masă era un sicriu. În sicriu Paraschiva, buna lui soră… cea alături de care toată copilăria învățase pe cuptor și alături de care adormea în timp ce ea învăța.

Paraschiva, cea care oferea necondiționat tuturor, dormea somnul de veci. I s-a pus un nod în gât și a început să plângă. Odată cu ea murise și o parte din copilăria lui frumoasă. Plângând s-a apropiat și a pus mâna pe mâinile ei. Era rece, rece, atinsă de aripa morții. Nu s-a mai putut stăpâni și a început să plângă în hohote. Mama Elisabeta l-a prins de mână. O dureau și lacrimile celui mai mic dintre copiii ei.

-Nu mai plânge, dragul mamei! Trebuie să o petrecem și pe asta, a spus oftând, oprindu-și lacrimile în adâncul inimii.

Va urma

Fragment din 

Lasă un răspuns