Temnița morții

 Mențin avertismentul.

Vă recomand să citiți acest articol DOAR dacă:

1 – vă puteți desprinde de capcana minții;

2 – puteți lăsa loc de întrebarea: ”Și dacă totuși… e adevărat?”

3 – puteți citi cu detașare, fără să îndreptați degetul acuzator spre un om pe al cărui drum nu ați mers.

Dacă nu îndepliniți aceste 3 condiții, vă rog să vă opriți aici!

                                                ***

În primul articol din seria ”20 de ani de depresie”, vă spuneam că prima piesă pe care am ales-o pentru dansa a fost piesa ”Once upon a December” – Anastasia. De ce această piesă și nu alta? Pentru că, dacă urmăriți versurile, piesa se potrivește foarte bine cu starea în care eram atunci. Viața mea adevărată… era undeva departe, în amintirile mele. Mi-era dor de mine, de speranțele mele, de visurile mele…

În cei 20 de ani, de câte ori îmbrăcam hainele cernite, adică în fiecare zi, mi-aminteam o replică din Pescărușul, de Cehov: ”Port doliu după viața mea”[1]. Viața îmi fusese ucisă de dogmele religioase, de ceremoniile/ slujbele în care se omoară și se îngroapă suflete…

Tot în articolul precedent aminteam despre nenumăratele semne pe care mi le-a dat Dumnezeu, dar nu am putut să le înțeleg, pentru că înțelegeam doar ce eram învățată: ISPITĂ.

 

Un semn brutal – ghearele morții

Se întâmpla cu vreo 10-11 ani în urmă… Într-o noapte de Înviere… Încerc să scriu cu detașare, deși, undeva în adâncul sufletului meu, există ceva, ca o durere a amintirii dintr-o viață anterioară. E ca și cum ai avut o rană care, deși este vindecată complet, când și când, privind locul, îți aduci aminte că acolo a fost rana și că a durut… Rău.

Cu toată durerea amintirii pot și vreau să vă povestesc. Dacă acest articol va ajuta o singură persoană să găsească răspuns la unele întrebări sau să își deschidă ochii sufletului, a meritat efortul.

În noaptea aceea de Înviere, deși am primit un semn brutal, prin ghearele morții, nu am înțeles nimic și am rămas tot sclava unor ceremonii/ ritualuri fără sens și fără vreun folos. Am continuat să mă târăsc prin viață, în loc să trăiesc.

Era ora 23.30. Clopotele începuseră să bată. Mi-am îmbrăcat hainele cernite, am luat candela, care era deja pregătită și am plecat la biserică.

Toată lumea știe cum sunt bisericile în noaptea de Înviere, până se dă lumină. Oamenii stau înghesuiți ca sardelele. Străzile din jurul bisericilor devin niște conserve uriașe care se desfac abia după ce dă lumină.

În noaptea aceea am mers la biserica din cartierul în care locuiam și care se afla la 5 minute de mers pe jos, de la locuința închiriată. Erau oameni până în strada principală, deși până acolo mai erau câteva străzi adiacente.

Am așteptat răbdătoare. Oricum rămâneam până dimineața sau cel puțin așa îmi propusesem, așa că nu avea rost să mă amestec în nebunia aceea.

După citirea Evangheliei, oamenii au început să se rărească. M-am apropiat încet de biserică. Am aprins candela de la lumânarea din mâna unei femei, rostind salutul pascal: ”Hristos a Înviat!”. Femeia mi-a răspuns: ”Adevărat a Înviat”, apoi și-a continuat drumul către străduța ce ducea spre strada principală.

Imediat ce am aprins candela, mi s-a făcut rău. Un rău inexplicabil. Reușisem să ajung la poarta bisericii, dar n-am mai reușit să intru. M-am sprijinit de gardul bisericii și, într-o fracțiune de secundă, mi-a trecut toată viața prin fața ochilor. Auzisem că asta se întâmplă înainte de moarte.

Mă uitam la băncile din curtea bisericii și nu puteam să ajung. Simțeam nevoia să mă așez. Fără să-mi dau seama am început să plâng. O femeie s-a oprit lângă mine și m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am spus că am amețit puțin, poate din cauza oboselii și că aș vrea să mă așez pe o bancă.

M-a ajutat să ajung pe una dintre băncile din curtea bisericii, i-am mulțumit, după care a plecat.

Am pus candela pe bancă și am luat un șervețel din geantă, pentru a-mi șterge lacrimile. Mi-am revenit brusc. Uluită de cele întâmplate, am luat candela și am vrut să merg în biserică, dar când să intru, mi s-a făcut din nou rău. Nu am mai intrat. Nu mă mai gândeam că mor, mă gândeam să nu mor în biserică, deoarece știam că, dacă moare cineva în biserică, biserica trebuie resfințită (una dintre marile aberații ale Ortodoxiei). Și cum eram habotnică, mă gândeam să nu-i oblig pe ”bieții” preoți să resfințească biserica și să fac și un ”păcat”, știind lucrul amintit mai sus. 

Stăteam sprijinită de zidul de la intrarea în biserică și plângeam. De ce? Nu știu. Nu știu dacă plângeam de bucurie că se termină calvarul unei vieți neîmplinite (pe atunci) sau dacă mă năpădise regretul că nu simțisem că trăiesc… de ani buni.

Când am simțit că nu mă mai țin picioarele, m-am așezat din nou pe bancă. Mă gândeam că, dacă nu pot intra în biserică, măcar să ascult slujba afară… cât mai aveam să ascult.

Am lăsat din nou candela pe bancă pentru a lua un alt șervețel. Imediat ce am lăsat candela din mână, mi-am revenit. Dacă prima dată nu legasem momentele, de data aceea îmi fusese foarte clar. Am luat din nou candela, din nou mi s-a făcut rău.

”De ce ispita asta, Doamne? Cu ce am greșit de nu-mi îngădui să țin candela aprinsă în noaptea de Înviere”, m-am întrebat, în gând.

Până la ora 2.00 noaptea… așa m-am chinuit, apoi am plecat acasă în speranța că dacă voi bea un suc de portocale și voi mânca ceva, îmi voi reveni și voi putea rămâne până la sfârșitul slujbei. În momentul acela, pentru mine, era mai ”păcat” să nu particip la slujba de Înviere, decât să mănânc. 

În momentul în care am ajuns acasă, aceeași poveste. Am lăsat candela pe masa din bucătărie, mi-am revenit. Totuși… mi-am făcut un suc de portocale, de mâncat nu mai era nevoie, pentru că deja mi-era bine.

Am plecat din nou la biserică. Și din nou… când am luat candela, am avut o ușoară stare de amețeală, dar m-am dus totuși la slujbă. Când am ajuns, mi-era atât de rău încât nu mă puteam ține pe picioare. M-am așezat pe bancă și am mai stat o oră, timp în care… puneam candela pe bancă – îmi reveneam, luam candela – mi se făcea rău.  

Poate vă întrebați de ce nu lăsam candela pe bancă. Pentru că eram atât spălată pe creier încât, pe de o parte, nu concepeam să particip la slujba de Înviere, fără candelă, iar pe de altă parte, credeam că trebuie să mă lupt cu ispita 😊.  Da, da, e de râs, dar e și de plâns. Unde îl poate duce pe om religia. Religia, nu spiritualitatea.

Când am văzut că nu pot birui ”ispita” 😊, am plecat la adresa unde locuiam și am urmărit slujba la televizor. Atunci aveam încă televizor, acum… nu mai vreau să aud de el. Deci am urmărit slujba, nu m-am lăsat. 😊. Doamneee, ce bătută în cap eram!!! 😊

După ce am ajuns și am pus candela pe masă, n-am mai avut nimic, ba, dimpotrivă, nici măcar obosită nu mai eram.

Dumnezeul cel adevărat, nu cel inventat de Ortodoxie, încă de atunci îmi dădea semne că nu eram pe drumul cel bun.

Acest semn din noaptea de Înviere, pe care eu îl consideram ”o ispită”, pentru că așa mă învățase Biserica și ai ei ”Sfinți Părinți”, era, de fapt, un semn.

Dumnezeul cel adevărat îmi spunea: ”Nu ai ce căuta aici, nu ai de ce să participi la UN RITUAL, care nu-ți aduce nici un folos sufletesc. Primește conștiința Christică în inima ta, acolo trebuie să primești lumina Învierii, nu să aprinzi o lumânare de la o altă lumânare!”

Sper să vă fie de folos experiența trăită și povestită de mine și să vă fie spre trezire.

Atât pentru astăzi. Când voi avea timp, vă voi povesti și cum mintea mea îmbâcsită de lecturi, predici, convorbiri despre ispite, diavoli, iad, vină, pedeapsă etc., începuse să-mi joace feste. Vedeam diavoli, așa cum văd foarte mulți călugări și cum vedeau și ”Sfinții Părinți”. Am spus și repet, are dreptate cel care a constatat că religia este o boală psihică.  

Mergeam la biserică pentru ”mântuirea sufletului” și… eram, de fapt, în temnița morții sufletești și nu numai. 

[1] Poate cunoașteți celebrele replici Medvedenko-Mașa. „De ce umbli întotdeauna îmbrăcată în negru?/ Port doliu după viața mea…” 

                                           ***

Articol susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

20 de ani de depresie

1 comentariu

Mariana Ungureanu

🤗😇🧚‍♀️❤

Lasă un răspuns