Tata a plecat acolo unde mama îl așteaptă. În cer.

 În dimineața acestei zile, 21 octombrie, inima tatălui meu – prin care au trecut multe – a cedat. Nu am fost fizic lângă el, dar cu sufletul am fost acolo… Nu am destule cuvinte să spun ce soț bun a fost, ce tată incredibil, ce bunic minunat. Dacă pentru mine mama a fost icoana, tata a fost îngerul. Și ca să ajungi în brațele unui înger, se poate o singură dată în viață sau niciodată. Uneori e prea sus, alteori ești tu prea departe, alteori între tine și el sunt ziduri nevăzute.

Și când nu puteam ajunge la el, mi-era destul să-mi amintesc de ochii lui, prin care mă privea cerul.

Vorbeam cândva cu un preot, care la vremea aceea avea vreo 60 de ani și al cărui tată murise de curând.

Deși era preot, deși era bărbat, deși era bunic la rândul lui, nu-și putea reveni după pierderea tatălui. Într-o zi l-am întrebat dacă-l pot ajuta cu ceva, văzându-l atât de pierdut.

-Nu poți să mă ajuți. Mulțumesc! Poate o să ți se pară straniu ce spun acum. Mama a murit în urmă cu 5 ani. Și atunci m-a durut, dar acum mă sfâșie durerea. Deși sunt bărbat, am vârsta pe care o am și sunt și preot, mă simt orfan. Un bărbat matur, dar orfan. Cât timp a fost tata în viață, mă simțeam copil încă, acum… copilul interior nu doar că a rămas orfan, dar parcă a murit și el, nu mai are de unde să ia iubirea pe care doar un părinte o poate oferi.

Nu l-am înțeles atunci. Nu înțelegeam cum un om în toată firea se poate simți orfan. Nu înțelegeam cum e să simți că, dintr-o dată, și ultima rămășiță a copilăriei s-a stins. Nu înțelegeam cum pierderea celui de-al doilea părinte poate fi mai dureroasă decât prima. Nu înțelegeam multe, pentru că-i aveam pe ambii părinți în viață; acum… mi-a venit rândul… să înțeleg.

Știu că nu se termină totul aici, altfel existența noastră nu ar mai avea sens, știu că plecăm fizic, dar energia noastră rămâne, știu că se întrerupe doar posibilitatea de a ne vedea, dar nu și comuniunea și mai știu că, odată ce voi trece și peste acest prag, voi învăța să trăiesc și cu această durere, care încet, încet se va transforma în lumina pe care voi fi capabilă să i-o ofer sufletului tatălui meu.

Peste toate pe care le simt acum, sunt totuși împăcată pentru faptul că nu i-am adus nicio suferință tatălui meu, nu i-am pus niciodată nicio povară pe umeri, nu am ridicat niciodată tonul la el, nu i-am întors vorba, nu i-am cerut niciodată nimic. Am reușit să fac toate acestea nu doar din iubire, ci și pentru faptul că am avut motive foarte întemeiate, despre care voi vorbi la un moment dat, după ce apele învolburate ale sufletului meu se vor liniști.

Zbor lin sufletului tău, tată!, – până azi, îngerul văzut al vieții mele, iar de-acum, înger cu adevărat.

Te-am iubit mereu, deși niciodată n-am reușit să-ți demonstrez cât de mult. Te voi iubi mereu, iar acum, doar ca suflet, poate vei înțelege mai mult.

2 comentarii

Mihaela eu am ramas orfana de tata ,la varsta de 34 ani cand trebuia sa invat sa fac prajituri,eu am invatat sa fac colive. Am plans cum ,cat de frumos vorbesti despre tatal tau,asa il simnt si eu,ca de ani ma pazeste din cer.Bunul Dumnezeu sa te intareasca.

Mulțumesc, Iuliana Mocanu. Te îmbrățișez cu mare drag! Ai grijă de tine!

Lasă un răspuns