Tac, dar și tăcerea poate fi…

Aseară le-am făcut o bucurie celor care m-au vrut redusă la tăcere și i-am declarat învingători. Da, au învins, dar victoria lor e una de carton. Un zmeu colorat, legat de o ață, care nu se înalță nici măcar atunci când e vânt. Așa arată ”victoria” oamenilor poleiți la exterior, dar vai… cât de gârboviți spiritual… Oameni care își cumpără prin orice mijloace și prin orice strategii imaginea nevinovăției în fața lumii, deoarece pt ei, DOAR lumea contează. Dumnezeu… e acolo sus și s-or descurca ei cumva și cu El… cumplită înșelare.

Aș fi putut să spun multe, să povestesc lucruri care ar fi zguduit lumea, dar am știut să nu fac un război din cuvinte, ci o pace din tăcere, convinsă fiind că Dumnezeu va face dreptate, atunci când, poate, nimeni nu mai speră.

Deși am fost și sunt îndemnată să povestesc prin ce am trecut, nu o voi face, nu mă voi plânge aici, ar fi sub demnitatea mea să fac asta. Eu am structură de învingătoare, nu de victimă care să stârnească mila oamenilor. Dumnezeu m-a învățat încă de la naștere să fiu așa, pt că, născută la 8 luni și o zi, medicii mi-au dat o minimă șansă de supraviețuire, ”condamnată” la o viață fără nicio perspectivă.

-Doamnă, știu că e dureros, dar mai bine vă rugați să moară copilul ăsta. Dacă va scăpa, printre puținii care trăiesc în astfel de condiții, va fi o legumă. Sunteți tânără, aveți tot timpul să faceți alți copii, i-a spus medicul mamei după ce m-am născut.

Atunci când oamenii nu îmi dădeau nicio șansă, Dumnezeu a picurat în sufletul și în trupul meu, structura de învingătoare, pt că avea un plan pe care nimeni nu-l putea intui.

Știind povestea venirii mele pe lume, nu am voie să mă las copleșită de răutățile oamenilor. Sigur că am momente de cumpănă, de revoltă, de dezorientare, dar am învățat să am răbdare, să mă rog, să găsesc soluțiile cele mai bune, așa cum am învățat ca atunci când cad, să mă ridic, să-mi șterg lacrimile, să-mi pansez rănile și să merg mai departe, nepunând poverile mele pe umerii altora.

A fost în viața mea un om căruia i-am spus tot, în fața căruia mi-am permis să fiu eu, așa cum eram, cu vulnerabilități, temeri, neputințe… și acel om m-a lovit ca nimeni altul. Mi-a luat mult timp să mă ridic, dar am învățat o lecție foarte importantă și anume: doar Lui Dumnezeu trebuie să-i spun tot și doar de la El să aștept rezolvarea. Și pt lecția asta, îi mulțumesc.

Seara de 3 decembrie 2018, m-a așezat la răscruce de drumuri. Aveam de ales: să-l urmez, răspunzându-i cu aceeași monedă sau să mă ridic deasupra micimii de care a dat dovadă. Și a fost pt prima dată când am hotărât să nu-l urmez…  într-o așa cădere.

Dacă astăzi am ales să mă retrag, este pt faptul că nu vreau să-mi risipesc energia în lucruri atât de josnice care parcă nu se mai termină. Omul este făcut pt lucruri înalte, depinde doar de el ce alege să facă din ceea ce i  s-a dat.

Privesc la mulțimea de materiale pe care le-am primit și mă întreb ce să fac? La ce-mi folosesc? Ieri am avut o clipă în care m-am gândit să le distrug, pt că oricum, răspândite pe ici pe colo, tot există. Astăzi m-am gândit să le arhivez, dacă tot au ajuns la mine. I-am dezamăgit, poate, pe cei care mi le-au pus la dispoziție sperând că eu voi face… lucruri… s-au gândit că lovitura pe care am primit-o este suficient de mare pt a avea un scop comun. S-au înșelat. Eu caut cea mai bună variantă a mea, vreau să evoluez nu să involuez risipindu-mă prin răzbunări obositoare. De răzbunat se poate răzbuna oricine, dar de iertat nu poate ierta oricine.

Îmi pare rău pt puținii mei prieteni care chiar sunt afectați de decizia mea. Mesaje ca acesta: Oana Oana ”… dacă decizia ta este sa te retragi, eu voi șterge pagina mea de fb, căci pentru postările tale am mai ținut contul”,  mă pun în încurcătură, pt că nu vreau să aduc întristare nici măcar unui suflet. Așa că, cei care cu adevărat îmi vor simți lipsa, îmi pot scrie pe chat, mail, blog și le voi răspunde. Deocamdată rămâne activă pagina de fb. În timp voi vedea ce voi face.

Deși ar fi multe de spus, deși scriu pe fugă, vreau să vă mai spun ceva foarte important învățat din experiența dureroasă pe care am avut-o.

Ani de-a rândul m-am certat cu Dumnezeu spunându-i că e crud, că e nedrept, că nu-l doare suferința unui om… L-am întrebat: unde e iubirea Lui de oameni dacă îngăduie ca un înger de om să fie atât de terfelit pe nedrept…

Și Dumnezeu m-a lăsat să-L cert… până într-o zi, când, în marea Lui înțelepciune, mi-a arătat că El nu greșește. Când a considerat că sunt suficient de pregătită, i-a permis ”îngerului” să-și arate partea întunecată. Atunci am înțeles că numai Dumnezeu cunoaște intimitatea unui suflet și că tot ce-i dă omului, sunt lecții, pe care, dacă le ignoră, poate cădea, chiar mai rău decât demonii.

Am plecat capul rușinată și am spus:

-Iartă-mă, Doamne, Tu știi ce faci, dar eu nu am înțeles de ce ai îngăduit atâtea. Mulțumesc pt lecție. Iartă-mă!

Dragii mei, nu știu când mă voi întoarce, dar știu că pe cei sinceri îi voi simți lângă mine și îi voi păstra în inima mea.

Mă voi gândi la voi, în fiecare zi, la fiecare pagină scrisă… și știu că într-o zi vă voi oferi din nou, daruri din darurile primite. Până atunci, vă trimit zboruri din zborurile albe ale aripilor de îngeri să vă încălzească în zilele în care, poate cuvântul unui om, vrea să vă înghețe.

Să fiți fericiți, prieteni! Zâmbiți-i cerului în fiecare dimineață și cerul vă va zâmbi în sclipiri diafane!

6 luni de întrebări …

În sfârșit… ați învins!

Blogul meu. Peste 400.000 de vizitatori unici. Vă mulțumesc!

Lasă un răspuns