Stări – 2

Din omul plin de elan care eram, devenisem un robot programat după standardele societății. Nu mai aveam vise, nu mai aveam dorințe, nu mai trăiam cum simt, pentru că nici nu mai simțeam să trăiesc. Mai trecusem prin astfel de stări, dar niciodată la o așa intensitate. Purtam în mine viața moartă ca pe un blestem al unei poveri indispensabile și chinuitoare. Dacă era primăvară, vară, toamnă sau iarnă, mie mi-era totuna. Prin sufletul meu vedeam doar nori, ploaie, furtună, îngheț. Un îngheț care durea dincolo de viața aceasta… care parcă se înțelenise în veșnicie…  

Fragment dintr-un viitor roman… 

Mihaela Ion 

Stări…

 

1 comentariu

Mda,cunosc această stare care era odată!🥶🥶

Lasă un răspuns