Sf. Cuv. Teodosie cel Mare – ocrotitorul duhovnicului meu

 

 

Ninge! Totul e alb și pur, așa cum este și sufletul duhovnicului meu. La mulți ani, Înaltpreasfințite Părinte! Astăzi, în această zi specială, vă ofer, atât Înaltpreasfinției Voastre, cât și celor care vă prețuiesc, două fragmente, care ar putea face parte din volumul II al lucrării – Mai mult decât o carte – Adevărul:

După program, am plecat către Mănăstirea Radu Vodă … Entuziasmul pe care îl aveam, când duhovnicul meu era la București, dispăruse cu desăvârșire. Și poate da, mergeam doar pentru a-i căuta urmele. Deși mă învățase să am relația mea pe verticală cu Dumnezeu, deși nu mă îndemnase niciodată să stau ”agățată” de Înaltpresfinția Sa, îmi lipsea foarte mult. Credința în Dumnezeu rămăsese, darrr … fără duhovnicul meu, Dumnezeu era prea sus, eu prea jos, iar scara pe care sufletul meu se putea înălța, dispăruse. O luase cu el martorul care mă însoțea la întâlnirile tainice cu Ziditorul nostru.

Îngândurată am ajuns la Mănăstirea Radu Vodă. Oamenii intrau, ieșeau, vorbeau, se închinau… Era ora începerii Vecerniei… Din instinct am mers către fosta reședință a duhovnicului meu. M-am așezat pe banca de lângă clopotniță. Ușa reședinței era încuiată, dar din ea strigau, mai vii ca niciodată, amintirile. Nu voiam să plâng, voiam să mă rog. Dacă lacrimile ar fi avut o poartă, aș fi închis-o și i-aș fi pus și lacăt.

Când au început să bată clopotele care anunțau Vecernia, apoi toaca… am privit instinctiv spre ușa reședinței, dar… ea a rămas închisă. Casa în care locuise duhovnicul meu era pustie, pustie ca inima mea. Doar amintirile, doar ele bântuiau înlăcrimate prin casă, prin inimă, prin curtea mănăstirii…

… … …

Amintirile… alergau… una după alta… frânturi amestecate, până când se mai evinția câte una care mă acapara cu totul.

Mi-am amintit că într-o noapte de iarnă, adormind spre dimineață din cauza unei insomnii, am avut un vis surprinzător. După o perioadă de grele încercări, perioadă în care duhovnicul meu mi-a fost alături ca de obicei, am visat că eram acasă, la ai mei. Curtea devenise imensă. Ninsese, totul era îmbrăcat în albul fulgilor de nea. La un moment dat, a apărut părintele meu spiritual, îmbrăcat în haine monahale, purtând pe umeri o mantie neobișnuit de lungă. Plutea deasupra pământului înghețat și înzăpezit. Voiam să-l întreb ceva, dar nu aveam cum să ajung la Înaltpreasfinția Sa. Nu știam pe unde să o iau, pentru că mantia plutea și ea. Pe unde aș fi luat-o aș fi călcat pe mantie. Neștiind cum să îi atrag atenția că vreau să-i vorbesc, m-am prins cu mâinile de marginea mantiei, urmându-l. Eram desculță. De ce nu aveam ceva în picioare nu știu. Duhovnicul meu, simțind că m-am prins de mantie, s-a întors și văzând că merg desculță prin zăpadă, m-a întrebat din priviri dacă nu mi-e frig.

-Nu, nu mi-e frig și nu mi-e greu atunci când vreau să vă urmez, i-am spus hotărâtă, apoi l-am întrebat ceva în legătură cu un eveniment.

-Nu. Pentru că nu e Teatru Național. Nu se joacă o piesă, mi-a răspuns hotărât. Dacă ar fi trebuit să mergeți acolo vă spuneam, dar nu trebuie.

În urma mea au apărut de niciunde niște oameni care mă îndemnau să merg într-un anume loc, să mă desprind de marginea mantiei și să merg cu ei. Le-am spus că nu am dezlegare de la duhovnic. Mă priveau când ademenitor, când amenințător și mă tot presau să-i însoțesc. Nu am mai privit în urmă. M-am prins și mai bine de mantia Părintelui meu și l-am urmat mergând desculță prin zăpadă.

Așa aș fi făcut atunci, așa aș face și azi și mereu… v-aș urma desculță prin zăpadă…

Mihaela Ion

 

1 comentariu

LA MULTI ANI INALT PREASFINTITULUI TEODOSIE!LA MULTI ANI SI DUMNEAVOASTRA PT ACEST INCEPUT DE AN!O DESCRIERE CE ITI AJUNGE LA INIMA!DUMNEZEU SA VA AJUTE!

Lasă un răspuns