Săruta urmele pașilor…

Într-o seară la Vecernie slujea duhovnicul meu. Lume multă, flori multe, sărbătoare mare. Rândul la racla cu sfintele moaște părea interminabil. Vocea Preasfințitului amplificată de difuzoare străbătea zările, traversa inimi, mângâia suflete. Scena special amenajată în spatele Catedralei era luminată. Duhovnicul meu – Arhiereul – era Lumina de sus în lumina de pe Pământ. O altă slujbă divină. O altă seară înălțătoare…

La ora cuvenită Vecernia s-a terminat. Preasfințitul a coborât treptele scenei, unde deja îl așteptau foarte mulți credincioși. Binecuvântând, zâmbind a mers spre altar intrând pe lângă gardul de protecție. Oamenii s-au retras unul câte unul. Când am vrut să plec am văzut cum o bătrână se închina și așezându-se în genunchi săruta pavajul. Am privit uimită câteva secunde, după care m-am apropiat de ea.

-Doamne ajută! Ați pățit ceva? am întrebat-o foarte mirată.

-N-am pățit nimic mămică, a zis ridicându-se. Am vrut să iau și eu binecuvântare de la Preasfințitul… Am întins mâna, dar nu m-a văzut în așa mulțime de oameni. N-am reușit niciodată să iau  binecuvântare de la Preasfinția sa și să știi mamă, omul acesta e sfânt. Dacă n-am  reușit să-i sărut mâna, măcar să-i sărut urma pașilor, să sărut locul pe unde a trecut…

Mi-au dat lacrimile. Atâta credință nu văzusem la nimeni până atunci. În fața bătrânei mă simțeam atât de mică și mai că m-aș fi repezit să-i sărut mâna.

-Vă rog să rămâneți puțin aici! Vă rog! am spus găsindu-mi cu greu cuvintele. 

-Bine mamă. Rămân.

Bătrâna a rămas în spatele scenei. Eu m-am apropiat de jandarmul aflat lângă gardul de protecție și i-am cerut voie să merg până la ușa Altarului.

-Am să-i spun ceva Preasfințitului. Vă rog mult să-mi permiteți!

-Sigur. Mergeți! m-a invitat omul politicos.

Ușa era întredeschisă. Un preot se pregătea să plece.

-Doamne ajută! Vă rog să mă scuzați că vă deranjez. Aș vrea să-i spun ceva Preasfințitului neapărat. Se poate să-l chemați puțin?

-Da, imediat, mi-a răspuns părintele și a mers să-l cheme.

Duhovnicul meu amabil ca de obicei a venit la ușa Altarului.

-Preasfințite, vă rog veniți puțin să dați binecuvântare unei bătrâne care vă săruta urma pașilor, am spus vizibil emoționată.

-Cum așa? a întrebat mirat.

-Așa, Preasfințite. Pe mine puține lucruri mă mai uimesc în lumea asta, știți bine, dar când am văzut-o pe bătrână cum se închina și vă săruta urmele pașilor, am rămas de-a dreptul șocată. Mi-a zis că a întins mâna să ia binecuvântare, că nu ați văzut-o și dacă nu a apucat să ia binecuvântare măcar să sărute locul pe unde ați trecut.

-Unde este? a întrebat nerăbdător.

-În spatele scenei.

Am luat-o înainte. Preasfințitul m-a urmat. Bătrâna când a văzut că m-am întors și nu singură a întins mâinile cu lacrimi în ochi. Duhovnicul meu a binecuvântat-o, după care a prins-o de mâini.

-Măicuță, iertați-mă, iertați-mă, vă rog, nu v-am văzut, a spus cu sinceritate.

Mi-au dat din nou lacrimile. Imaginea aceea în care duhovnicul meu ținea de mâini o bătrână și își cerea iertare m-a mișcat până în adâncul sufletului. Era imaginea frumuseții, imaginea stării primordiale a omului creat din iubire și din sinceritate pentru comuniune.

-Sărut mâna, sărut mâna spunea bătrâna copleșită de emoții.

-Să mă iertați măicuță, a repetat Preasfințitul!

-Pe mine să mă iertați, Preasfințite! Vă mulțumesc din suflet! Credeam că mor și nu apuc să iau și eu binecuvântare măcar o dată de la Preasfinția voastră.

-Puteți veni la Arhiepiscopie ori de câte ori doriți. Îmi pare rău că nu v-am văzut. Îmi pare rău, iertați-mă!

-Ce bucurie mi-ați făcut, Preasfințite… Ce bucurie!  Mulțumesc din suflet!

Îi priveam cu o admirație vecină cu adorația. Lăsând la o parte statutul social aveam în fața mea o mamă, un fiu și o iubire imensă. Veșnicia parcă se mutase acolo, în tabloul acela pictat cu penelul din cer. Dorul de mamă, iubirea de semeni, frumusețea sufletului Preasfințitului și credința bătrânei conturaseră o stare înaltă în fața căreia cu evlavie mi-am plecat capul.

-Vă mulțumesc, Preasfințite, că ați ieșit pentru mine o amărâtă, special pentru mine…

-Cu drag măicuță, cu mare drag… 

-O să vin la Arhiepiscopie, o să vin Preasfințite, a continuat bătrâna.

Și-a desprins mâinile din mâinile Preasfințitului și a aplecat capul pentru a mai lua binecuvântare încă o dată.

Duhovnicul meu a binecuvântat-o și s-a retras zâmbind. Înainte de a pleca i-am zâmbit și eu în semn de mulțumire. De cuvinte parcă nu mai era loc. Duioșia acelei imagini și astăzi îmi trezește emoții.

-Mulțumesc, mamă, mulțumesc din suflet! Astăzi prin tine Dumnezeu a făcut o minune. Nu mai aveam nicio speranță că voi lua vreodată binecuvântare de la omul acesta sfânt, a zis întorcându-se spre mine. Vezi mamă, nu m-am înșelat. Ți-am spus eu că e sfânt. Cine s-ar fi deranjat pentru o amărâtă ca mine?

Va urma

Fragment din

 

1 comentariu

😙😙😙

Lasă un răspuns