,,Ridică-te!” și mă ridicam…

-Într-un an de Paști, a continuat bătrâna cu lacrimi în ochi, am văzut că nu se pregătea să plece acasă. I-am zis să meargă și el la părinții lui. ”Nu mă duc doamnă” mi-a spus ”pentru că mi s-au desfăcut pantofii. Dacă voi călători  atâta drum se rup de tot și apoi nu mai am cu ce să merg la biserică și la facultate. Eu nu am posibilitatea să cumpăr ceva. Pe mine mă îmbracă surorile mele…” Mi-a fost așa milă de el mamă… bietul copil, i-a reparat bărbatul meu pantofii și așa a plecat și el acasă de sărbători.

Relatările bătrânei m-au făcut să-mi dea lacrimile chiar dacă mi-aș fi dorit să nu fie așa… De multe ori m-am gândit că mă ocrotea, mă tolera chiar și atunci când eram încăpățânată, nu mă abandona, pentru faptul că existau multe similitudini între ceea ce trăiam eu și ceea ce trăise cândva duhovnicul meu. Când îi spuneam că din nou, dintr-un motiv sau altul, nu mai am unde locui, lăsa totul la pământ și se ocupa de problemele mele.

-La ce te gândești, mamă? m-a întrebat bătrâna văzând că sunt preocupată și tăcută.

-La ceea ce-mi povestiți. La duhovnicul meu.

-Vrei să-ți mai spun?

-Sigur. Vă ascult cu interes.

-Într-o miercuri sau într-o vineri, nu mai știu, oricum era o zi de post, până să vină el de la facultate am făcut niște sarmale cu ciuperci. Când a venit băiatul, i-am pus o porție și am lăsat cratița pe aragaz. La un moment dat a sunat telefonul. Am mers pe hol să răspund. După ce am terminat convorbirea m-am întors la bucătărie. ”Doamnă vă rog să nu vă supărați, am mai pus câteva sarmale pentru că  bune mai sunt” a spus cu  voce sfioasă. Dar pune mamă că e cratița plină, i-am zis. Bietului copil îi era foame, dar n-ar fi spus asta. A preferat să mă laude pe mine că am făcut sarmale bune decât să spună că îi era foame. Nu se plângea niciodată de nimic. Doamne ce copil bun, ce respectuos  și cu frică de Dumnezeu!

Îl vedeam prin timpuri, prin anotimpuri, prin ani… Mă vedeam și pe mine prin alte timpuri, prin alte anotimpuri, prin alți ani… Două drumuri printre multele drumuri ale aceste lumi, ale acestei vieți… două drumuri atât de separate și aproape cu neputință de întâlnit… și totuși… într-o duminică, într-o biserică… la o slujbă arhierească… din mulțimea de credincioși… Dumnezeu îmi deschisese mine calea să mă apropii de singurul om care putea, care știa, care voia să-mi înțeleagă sufletul… putea, știa, voia să potolească multele furtuni de stări, de sentimente, de trăiri… Singurul om care știa când să fie blând și când să fie dur… Singurul om care știa să-mi îmbrace sufletul în bucurie și în Lumină… Omul, duhovnicul, prietenul, darul lui Dumnezeu pentru mine… Pentru o căutătoare răzvrătită care de multe ori își încurca sufletul în hățișurile unor trăiri greu de cuprins.

Duhovnicul meu a fost și este glasul Lui Dumnezeu care cu și din iubire îi spunea sufletul meu: ,,Liniștește-te! ” și se liniștea. Un glas, o mângâiere, un balsam… Miresme de iubiri divine care nu lăsa nicio rană nevindecată… Peste tristeți punea bucurie, peste lacrimi punea zâmbete… O magie paradiziacă… magia cuvintelor care ating sufletul. Când cădeam din credință și din speranță risipindu-mă pe pământul rece al tristeții, tot duhovnicul meu din căldura inimii sale, îmi trimitea raze de Lumină și mă îndemna: ,,Ridică-te!” și mă ridicam… pentru că iubirea cea mare disipa tristețea adâncă…

Va urma

Fragment din

 

1 comentariu

Fie… ca fiecare din noi,sa își vadă duhovnicul precum bine zici… cu dragostea care o merita 🤗minunat!!

Lasă un răspuns