Renascut din iubire – 156

Ziua era pe sfârşite. Soarele îşi pregătea plecarea. „Merg la Mănăstirea Antim” şi-a zis fata în gând. Acolo trebuie să intru, doar am intrat de atâtea ori…”

Şi a plecat la mănăstire. Drumul până acolo i s-a părut nesfârşit. Când a ajuns, Vecernia se terminase de mult. Mai erau câţiva credincioşi prin curte. A intrat în biserică nerăbdătoare şi a mers grăbită la icoana Maicii Domnului cu Pruncul. S-a aşezat în genunchi şi a început să plângă.    

„Măicuţă sfântă, nu pot să cred, nu pot să cred ce se întâmplă…”, dar nu a apucat să continue că a bătut-o cineva pe umăr. Era un călugăr. Probabil o strigase, dar în marea ei tulburare nu auzise. A întors privirea din genunchi… plângând.

-Vă rog să părăsiţi biserica! Trebuie să încui!

-Părinte mai lăsaţi-mă câteva minute vă rog! i-a zis cu lacrimi în ochi.

-Îmi pare rău, nu pot , trebuie să închid.

Fata a oftat, s-a ridicat şi a ieşit. În curtea mănăstirii a început să plângă în hohote. „Doamne dacă nici în Casa Ta nu mai sunt primită, unde să mă duc?” S-a sprijinit de zidul bisericii şi plângea cu pumnii la gură. Călugărul care o dăduse afară din biserică, a încuiat şi a mers la chilie trecând pe lângă ea. A privit în urma lui. Iniţial a vrut să se revolte, pentru că n-a avut măcar puţină înţelegere mai ales că a văzut-o plângând… Dar… i-a urmărit paşii… greoi… şi s-a gândit să nu-i pună etichete… „Cine ştie poate şi el o fi fost apăsat de alte poveri, poate şi el a vrut să-şi facă datoria şi să se ascundă de lume. Eu am ales refugiu biserica, poate el a ales chilia…” şi-a zis în gând şi s-a resemnat. În acel moment în sufletul ei s-a întâmplat ceva. Un resort interior a făcut-o să înţeleagă că nu trebuie să aştepte nimic de la oameni, pentru că oamenii au neputinţele lor. A înţeles că lumea e prea săracă să îi poată oferi ceva şi că ea trebuie să ofere, doar să ofere fără să aştepte să i se întoarcă darurile.

Şi-a şters lacrimile… şi a plecat. Valentin terminase ritualul. Reuşise să o tulbure, să nu îşi poată găsi liniştea în biserică, dar nu reuşise să o întoarcă împotriva oamenilor, ceea ce îşi mai dorea de fapt. Fie bărbatul a făcut ceva greşit în ritual, fie Dumnezeu nu a permis să se atingă de iubirea ei pentru oameni. Ar fi putut să înţeleagă faptul că nici ea nu trebuie să mai ofere ceva cuiva, dar sufletul ei şi-a păstrat puritatea.

A mers, a tot mers, fără ţină pe străzi luminate sau mai puţin luminate. Pe la case luminile se stingeau rând pe rând. Oamenii se pregăteau de odihnă, lumea parcă adormea şi ea. Ella mergea pe străzi, mergea, vând parcă să uite de ea… să uite de tot… Din când în când mai lătra câte un câine, din când în când mai trecea câte o maşină… Doar zgomotele fugare îi mai aminteau Ellei că există. S-a sprijinit de brâul unui gard şi a privit cerul… Era plin de stele. I-au dat lacrimile. „Doamne viaţa mea… ce rost mai are viaţa mea? Nicio perspectivă, nici un viitor… am renunţat la tot pentru a salva un om, un suflet şi nici măcar nu ştiu de ce am făcut-o. M-am trezit pur şi simplu într-o poveste care nu este a mea… Cu ce scop Doamne ai îngăduit toate astea? La ce-mi folosesc nopţile de lacrimi, zilele de zbucium? La ce-mi foloseşte că am aflat de Valentin că e un criminal? La ce-mi foloseşte faptul că am aflat că are alte orientări? Nu mă ajută cu nimic, nici nu mă încurcă şi nici măcar nu mă deranjează. De ce a trebuit să aflu eu toate lucrurile acestea? De ce?” gândea, iar lacrimile se înmulţiseră pe obraji. A scos din geantă şerveţele şi şi-a şters ochii înlăcrimaţi.

Îi era sete… nu vedea nici un magazin prin preajmă. A plecat mai departe, pe străzi… Nici măcar nu mai ştia pe unde ajunsese. Şi tot mergând a zărit un parc… Tineretului… Abia atunci şi-a dat seama cât de mult mersese, cât de departe era de casă. Peste drum era o şhaormerie deschisă 24 din 24. A traversat, a cumpărat o sticlă cu apă şi a plecat spre casă. Tot pe jos, deşi era destul de departe. Simţea nevoia să meargă, fugând parcă de ceea ce trăia…

Foto – internet

Va urma

Lasă un răspuns