Renascut din iubire – 155

Dimineaţa următoarei zile şi pentru Ella, dar şi pentru Nicolas, a fost altfel. Ella l-a sunat pe tânăr şi i-a spus că nu-şi poate reveni. Că i se pare că trăieşte un coşmar din care nu se poate trezi.

-Nicolas, tu realizezi? E în stare să omoare un copil, un om… acum îl cred în stare nu doar indirect, ci şi direct. Aseară când am plecat de la el, abia mă ţineam pe picioare şi iată că a trecut noaptea, a venit dimineaţa, iar el nici gând să mă caute.

-Ella şi eu sunt bulversat de tot.

-Închide că sună.

Tânărul a închis, iar fata i-a răspuns nerăbdătoare să vadă ce mai avea de spus.

-Da, Vali.

-Ce faci? Aseară n-am mai putut să te sun, mi-a fost foarte rău.

-Nici eu nu mă simt minunat. Vali eu cred că totuşi ai glumit.

-Hai să schimbăm subiectul. Ce faci azi?

-Vreau să merg la biserică, poate asta mă va face să uit.

„Biserică?” s-a întrebat îngrozit Valentin. Ştia de la bătrâna vrăjitoare că dacă se va apropia mai mult de Dumnezeu o va scăpa din mână.

-Eu aş zice să vii la mine!

-Nu pot Vali, crede-mă că nu pot. Am nevoie de un timp să se aşeze lucrurile…

-Bine, pa, a spus şi a închis nervos.

Ella a sunat din nou.

-De ce te-ai supărat Vali?

-Ştii doar că am probleme de sănătate şi tu în loc să-mi fii alături umbli pe cărări. Ella m-ai dezamăgit din nou. Te rog să nu mai suni, a spus şi a închis brutal telefonul. Fata l-a sunat din nou şi din nou, bărbatul nu a mai răspuns.

„Biserică? Lasă că vezi tu biserică. Te fac eu să nu mai intri niciodată acolo” şi-a zis în gând. A luat câteva lumânări şi a început să facă un ritual numai de el ştiut.

Ella l-a sunat pe Nicolas şi i-a spus tot.

-Doamne fereşte, omul acesta nu are nici un pic de conştiinţă. Sunt de-a dreptul îngrozit.

-Da, Nicolas, uite cu cine avem de-a face şi tu mai şi locuieşti la el.

-Unde să mă duc Ella, unde?

-Ai dreptate. Sunt foarte bulversată, aş vrea să închid, să mă liniştesc puţin şi să merg până la biserică.

-Bine. Vorbim când poţi.

Fata s-a plimbat prin cameră, l-a mai sunat pe Valentin care bineînţeles că nu i-a răspuns. I-a dat sms, în zadar. El era ocupat cu ritualul pe care îl făcea pentru fată. Ella şi-a făcut un ceai şi a plecat. Nu avea o ţintă, a urcat în primul tramvai. Se uita pe geam şi se gândea că atunci când va zări o biserică va coborî la următoarea staţie. Prin faţa ochilor ei parcă nu se perindau străzi, blocuri, oameni, ci stări, vremuri, amintiri… La un moment dat a zărit o biserică. Unii oameni intrau alţii ieşeau. „E deschisă” şi-a zis în gând „cobor la următoarea staţie”. Şi a coborât. S-a întors parcă numărând paşii. A intrat în curtea bisericii cu capul plecat. Voia să ajungă în faţa unei icoane să spună ce avea pe suflet. A urcat treptele încet, atât de încet de parcă şi-ar fi dorit să nu fie auzită. Înaintea ei intrase o femeie şi închisese uşa, aşa cum de fapt făceau toţi care intrau în lăcaşul de cult.

A ajuns şi Ella. A vrut să deschidă uşa, dar uşa bisericii nu s-a deschis. A apăsat pe mânerul metalic o dată, de două ori, de mai multe ori, în zadar. Uşa a rămas închisă. A coborât treptele şi s-a mai plimbat puţin prin curtea bisericii. La un moment dat a ieşit din lăcașul de cult un bărbat. A urcat repede să intre, dar bărbatul închisese deja uşa. A încercat din nou şi din nou… nu s-a deschis. Îngândurată a privit spre cer şi a rămas lângă uşă. Oamenii intrau, ieşeau, deschideau uşa, o închideau, când voia şi ea să intre, uşa nu se deschidea.

„Doamne, de ce aşa? De ce nu mă primeşti în Casa Ta? Cu ce ţi-am greşit?” Chinuită de multe întrebări, s-a aşezat pe o bancă, a mai privit o dată cerul, apoi după un timp s-a ridicat şi a plecat. Mergea la întâmplare. Şi tot mergând a întâlnit în cale un parc. S-a plimbat, s-a tot plimbat torturată de imaginile în care oameni intaru şi ieşeau din biserică, iar la ea uşa nu se deschidea. Nu mai înţelegea nimic…

Foto – internet

Va urma

Lasă un răspuns