Prin anotimpuri la mormantul lui Eminescu

Poetul a tăcut, cufundat în gândurile şi amintirile sale. La un moment dat a ridicat privirea şi s-a uitat insistent la icoana Maicii Domnului, care era agăţată pe peretele scorojit.
-Ea, Măicuţa Domnului îmi mai alină singurătatea şi durerea. „ Răsai asupra mea lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară ; / O, maică sfântă, pururea fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină.” . În momentele mele de disperare, la Ea şi la Fiul ei, aleg, iar ei mă ascultă şi-mi dau putere să mai îndur încă o zi povara lumii acesteia. Pentru mine, viaţa aceasta nu înseamnă nimic şi oricând aş fi dispus să renunţ la ea, dar când mă gândesc la „ blândul nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora” , mi-e jenă de neputinţa mea. Atunci, tac, plâng şi-l rog să mă ierte, pentru că şi eu l-am răstignit.
Obosit, poetul a vrut să-ţi sprijine capul pe masă, şi din greşeală, a împrăştiat pe jos câteva dintre manuscrisele sale.
-Of, Doamne, averea mea! a exclamat.
S-a aplecat şi le-a adunat cu grijă.
-Voi pleca din această lume cu un singur regret şi anume că nu ştiu ce se va alege de manuscrisele mele. Aici, a spus atingând manuscrisele, e viaţa mea… sufletul meu… semnul meu că am trecut prin această vale a plângerii. Pe cine să rog să nu le distrugă? Să nu distrugă lacrimile unei vieţi amare?
Chipul poetului era contorsionat de durere.
-Manuscrisele mele, of, Doamne, manuscrisele mele! a spus ca-ntr-o rugăciune copleşitoare…

Fragment DE VORBĂ CU EMINESCU – interviu imaginar – Prin anotimpuri la mormantul lui Eminescu

Lasă un răspuns