Prima iubire

[…] „Serena, după ce a făcut cumpărăturile pe care și le propusese, dar și altele care i-au atras atenția, a intrat într-o cofetărie, cu gândul să bea un fresh de portocale. Zilei călduroase de vară i se potrivea ceva rece. Când a intrat în cofetărie, și-a schimbat gândul. Înghețata de vanilie cu topping de fructe de pădure o încânta mai mult.

Și-a comandat o înghețată și s-a așezat la o masă retrasă.

La un moment dat, a intrat și un tânăr, care înainte de a-și comanda și el o înghețată, dar și o cafea, a privit-o îndelung pe Serena. Părea fermecat ca un copil la vederea unei zâne din povești. Iar Serena, da, parcă era o zână. Înaltă, suplă, șatenă, cu ochii verzi și părul lung. Avea ochii evidențiați de gene lungi, ca niște aripi diafane împrumutate parcă de la cel mai delicat fluture, sprâncenele erau frumos conturate, iar nasul mic și „în vânt” lăsa „drum liber” către buzele pline și senzuale. Bărbia rotundă invita ochiul privitorului să coboare pe gâtul fin, pe mâinile feminine, pe sâni, pe talia subțire, pe coapsele apetisante și picioarele lungi.

Tânărul a oftat. „E cea mai frumoasă fată pe care am întâlnit-o”, și-a zis în gând și a înghițit în sec. Parcă nu-i mai trebuia nici înghețata, nu-i mai trebuia nici cafeaua… Ar fi vrut să o soarbă pe frumoasa din fața lui… și nu doar din priviri.    

Serena savura, îngândurată, înghețata. Mâinile ei fine dădeau cupei cu înghețată valoarea unui obiect prețios de artă. La un moment dat s-a simțit privită și a întors, delicat, capul în direcția de unde veneau privirile pline de admirație. Într-o fracțiune de secundă, cât și-a permis să privească, a văzut un tânăr ce părea înalt, brunet cu ochii negri și cu trupul parcă sculptat.

Momentul în care și-au intersectat privirile i-a dat curaj băiatului să meargă la masa Serenei. Și-a abandonat înghețata și cafeaua, începute și neterminate. Nu mai avea nevoie de ele, tot ce voia era să fie cât mai aproape de frumoasa tânără care deja îi furase inima.

-Permiteți?, a întrebat trăgând scaunul așezat lângă cel pe care stătea Serena.

-Mda… a zis tânăra puțin încurcată.

-Numele meu e Alberto, a spus întinzând mâna.

-Serena, a șoptit tânăra, atingându-i palma cu degetele, după care s-a retras, sfioasă.

-Serena… ce nume frumos… Parcă e venit dintr-o altă lume, ca și tine de altfel. Îmi permiți să-ți vorbesc la per tu? Da?, a adăugat întrebările complimentelor, căutându-i privirea.

Tânăra a confirmat, înclinând capul și zâmbind timid.

-N-am mai întâlnit o fată atât de frumoasă și delicată ca tine…

-Mulțumesc, a îngăimat timidă.

-Și nici nu am mai auzit numele Serena, a adăugat tânărul. De unde acest nume? Ce înseamnă?

Fata a făcut o pauză. Ar fi vrut să-i spună cum și-a ales acest nume și de ce, dar… a spus altceva decât ar fi dorit să spună…

-Mama l-a ales… Ea a crezut că numele vine de la serenadă… dar nu. Serena este un nume latin care înseamnă: pur, calm, luminos, vesel…

-Hm! Cred că ești și mai mult decât atât. Ți se potrivește de minune acest nume de zeiță.

-Și numele tău e foarte frumos, i-a întors, timidă, complimentul.”[…]

Fragment din romanul „În trup străin”.

                                               ***

Ce s-a întâmplat mai departe? Vom afla vineri, 22 octombrie.

 

„Nu pleca…”

Lasă un răspuns