Preotul: ”Pe cumnata mea… am iubit-o…”

 ”Singurătatea sapă canioane în sufletele noastre, atât de adânci și întinse încât te poți pierde în ele pentru totdeauna de negăsit, pentru totdeauna de necăutat.” – Edward Lee

În cei 20 de ani petrecuți printre călugări, călugărițe, preoți, prin mănăstiri și biserici de parohie, am cunoscut tot felul de oameni, situații, povești tulburătoare.

Înainte de sărbători vă anunțam că, acum, după ce am scăpat de încorsetarea religioasă, pot vorbi deschis despre lumea ascunsă în spatele dulamelor și veșmintelor preoțești.

Continuarea acestei serii este deschisă chiar acum și chiar de această poveste răvășitoare.

Cândva… am cunoscut (printre multele familii de preoți) și familia preotului despre care vă voi povesti. El și ea. Doi oameni total diferiți, ca fire, dar, cu mine, foarte prietenoși.

Preotul era un om aplecat spre meditație, sensibil, cult, empatic și foarte vesel. Preoteasa era o femeie primitoare, dar rece. Uneori părea lipsită de orice urmă de sensibilitate. Era darnică… la modul acela de îți punea pachetul în brațe fără să spună vreun cuvânt.

Preotul era altfel. Mai întâi dădea din sufletul lui, apoi din buzunar, din cele materiale. Îi vizitam des. Timpul petrecut în casa lor era un timp de calitate. Vorbeam despre literatură, despre muzică, despre artă în general.

După niște ani, preotul, lipsit de mângâierea de care avea nevoie din partea soției, s-a refugiat în alcool. La vremea aceea credeam că doar acesta era motivul. Mai târziu… aveam să aflu că era mai mult decât atât.

Într-o zi… m-a sunat soția preotului și mi-a spus sec:

-A murit soră-mea… într-un accident de mașină. Sunt la morgă. Mergi, te rog, la părintele și vezi ce face! Sper să nu-l găsești mort de beat. Cu o săptămână în urmă sărbătoream cei 37 de ani pe care i-a împlinit sora mea, acum… așteptăm să ne-o aducă… într-un sicriu.

Am luat un taxi și am mers la casa preotului. Ușa era descuiată, iar părintele, așa după cum intuise soția lui, băuse… mult.

Două sticle de whiskey (goale) erau la marginea patului și un pahar spart. Stătea în pat. Avea fața afundată în pernă și plângea în hohote. Era lac de sudoare. Deși avea și maiou, cămașa îi era udă de parcă ar fi ieșit de sub duș.

-Părinte, Părinte, vă pot ajuta cu ceva?, am întrebat dezorientată.

-Mihaela… a murit cumnata mea… iubirea vieții mele… pe cumnata mea… am iubit-o…, a zis… înecându-se de plâns.

Cuvintele păreau zdrobite, lacrimile amare… viața arsă… Alcoolul nu-i anesteziase durerea… i-o adâncise.  

                                        ***

Mâine, 28 ianuarie – Destin frânt” – continuare.

 

Lasă un răspuns