Povara din aripi… frânte

Într-o seară, ce părea obișnuită, se chircise în palmele mele un suflet sălbăticit de durere.

Avea în mâini … nevăzută… o povară din aripi frânte, pe care o târa prin hârtoapele unei vieți nefericite.

Își plângea lacrimile neșterse de nimeni, iar degetele începuseră să-mi ardă de durerea sufletului care se metamorfoza în fluvii de cuvinte… revărsându-se unele peste altele, ca-ntr-o cascadă a unei Golgote… venite din adâncul adâncului.

Țipa tăcând și tăcea țipând… ca-ntr-un domino aruncat din trecut în prezent.

Căuta iubirea fugind de ea și fugea căutând iubirea.

Contradicții tăioase… trăgeau de un suflet mult prea obosit.

Călătorea prin amintiri, prin stări, prin vise, prin neîmpliniri… purtând covârșitoarea povară a anilor petrecuți în dureri sfâșietoare.

Ascultam, îi ascultam inima… inima ce trecuse de granițele trupului…

Deodată… am zărit în adâncul ei… gingășia unui copil care avea mânuțele întinse către Soare.

Atunci am știut că… sufletul acela sălbăticit de durere, își va lua povara făcută din aripile-i frânte și o va transforma în… Înviere.

 

Lasă un răspuns