Plângea …

”Eroul meu”… citiți! Poate vă dați seama cât ați pierdut. Nu în ochii mei, ci în fața Lui Dumnezeu, pt că ați amăgit și amăgiți suflete, pt că vreți să păreți ceea ce nu sunteți, pt că… pt că… altele și altele…                                 

                                                * * * 

Cu ochii minții vedeam cum într-o seară, după un timp în care parcă nici viața nu mai ținea cu mine, am mers să mă spovedesc. Dezamăgită, obosită, fără speranță, puneam la picioarele duhovnicului meu, toată durerea adunată în suflet…

 De câte ori mă spovedeam vorbeam încet, aproape în șoaptă… așa simțeam să fac. Poate și ”taina” în care credeam, mă îndemna să vorbesc așa. Duhovnicul meu, pe atunci, îmi punea omoforul pe umăr și se apleca pentru a auzi ce spuneam. Apăsată de atâta suferință am început să plâng, spunându-i printre lacrimi ceea ce simțea sufletul meu.  

La un moment dat, părintele meu spiritual, a ridicat capul. Am crezut că nu mă mai ascultă, că a obosit. Am tăcut așteptând să spună ceva. Eventual să-mi citească rugăciunea de dezlegare. În tăcerea spartă doar de suspinele mele, am simțit ceva, ca niște picături în creștetul capului. Din instinct am pus mâna pe cap și… alte picături calde s-au scurs pe mâna mea. Duhovnicul meu plângea deodată cu mine, iar lacrimile sale se adunau pe creștetul capului… pe mâna mea. Era pentru prima dată când un om plângea pentru durerea pe care o simțeam.

Emoționată și uimită peste fire, am ridicat privirea să vad dacă ceea ce simțeam era și adevărat. Și da, duhovnicul meu plângea… a întors capul să nu-i văd lacrimile… deși… lacrimile șiroiau pe chipul său…

-Iertați-mă! am șoptit. N-am vrut asta. Iertați-mă! Puteți să-mi citiți rugăciunea de dezlegare. Nu mai am nimic de spus. Lacrimile dumneavoastră mi-au vindecat sufletul. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că v-am întâlnit!

Părintele meu spiritual s-a ridicat, mi-a pus omoforul pe cap și cu vocea înecată în lacrimi, mi-a citit rugăciunea de dezlegare. I-am sărutat mâna cu evlavie și recunoștință, i-am privit ochii înlăcrimați, am luat binecuvântare și am plecat.

În gândul meu se făcuse liniște, în sufletul meu la fel… Omul care îmi alinase inima cu lacrimile sale, rămăsese acolo, dar totuși era cu mine…[1]

[1] Acest moment nu l-am descris în primul volum, deoarece am vrut să-l păstrez doar pentru mine. A fost atât de special, încât mi-aș fi dorit să facă parte din comorile mele sufletești. Acum… când nici măcar nu mă mai întreb dacă a fost real sau a făcut parte dintr-o strategie prin care avea să-mi câștige încrederea, m-am hotărât să-l fac public. Poate citindu-l își va aminti cine a fost sau cine a vrut să-mi arate că este.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

IPS Teodosie mă amenință prin intermediul unei rude

Fariseul…

2 comentarii

🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗😘😘😘😘😘😘😘😘😘😘😘😘😘😘

Sinceritatea, Inocenta si Puritatea dv mereu m au copleșit! Aveti suflet de copil! Pt un gest atat de normal,atât de de mare , valoros si însemnat l ati facut in interiorul dv!

Lasă un răspuns la Mari Ungureanu Anulează răspunsul