„Părinte, nu mă lăsa să mor…”

După ce a terminat de povestit, s-a ridicat și a mers la bucătărie. De acolo a venit cu un coș în care îmi pusese o farfurie plină cu plăcintă și o pungă cu fructe din curtea ei minunată.

-Astea sunt pentru tine, mi-a spus ascunzându-și privirea, care purta încă urme de lacrimi.

-Mulțumesc mult, măicuță! Mulțumesc pentru tot și, mai ales, pentru încrederea de a-mi împărtăși o astfel de poveste, care m-a cutremurat până în adâncul sufletului.

-Mulțumesc și eu pentru disponibilitatea de a mă asculta. Nu știu de ce ți-am povestit, dar am simțit să fac asta. Cine știe (!?), poate are vreun rost, pe care nu-l înțelegem acum.

Și da, iată, a avut un rost. După ce m-am eliberat din chingile otrăvitoare ale religiei, pot vorbi fără constrângeri despre această răvășitoare poveste.

Am plecat de la maica, nu doar încărcată de daruri, ci și cu sufletul încărcat de o stare aparte. Primul drum pe care l-am făcut, a fost la chilia Părintelui la care se spovedea – un om deosebit, un suflet sensibil, empatic și foarte delicat.

-Vin de la maica, i-am spus. Mai întâi să vă dau și dumneavoastră din darurile primite.

-Mulțumesc! Nu vă deranjați, merg mai târziu pe la ea și sigur are ceva pregătit și pentru mine.

-Luați măcar plăcintă!, am insistat.

Părintele a zâmbit și a luat o bucată de plăcintă.

-Doamne, tulburător!!! Mi-a vorbit maica despre povestea vieții ei, am zis privindu-l pe Părinte, care zâmbea deja.

-Eram sigur că vă spune. O astfel de poveste de viață e într-adevăr răvășitoare.

-Vă mulțumesc pentru îndemnul de a mă apropia de maica și pentru flerul pe care-l aveți.  

Am mai schimbat câteva cuvinte cu Părintele, apoi m-am retras în camera unde eram cazată.

După momentul acela, am devenit prietena maicii. Mergeam des pe la ea, iar uneori poposeam la acea mănăstire special pentru a o vizita.

Timpul a trecut, puterile maicii începuseră să slăbească, iar într-o zi m-a sunat Părintele și mi-a spus că maica nu se mai ridică din pat și nici nu mai mănâncă.

Am mers să o văd și, deși am încurajat-o, mi-am dat seama că viața maicii era pe sfârșite.

La acea vizită, care a fost și ultima – și parcă maica ar fi simțit asta -, mi-a dat un ștergar, pe care îl avea pus pe o ladă din camera unde își trăia ultimele clipe. I-am mulțumit, am îmbrățișat-o și am plecat, vrând să cred că va mai fi și o altă dată în care ne vom mai vedea, în casa aceea ruptă dintr-un alt timp. N-a mai fost.

La scurt timp, după acea vizită, într-o noapte, pe la ora 12.30, m-a sunat Părintele (fapt neobișnuit). De niște ani vorbeam cu Părintele, uneori și de două ori pe zi, dar niciodată nu mă sunase mai târziu de ora 22.00. Cu vocea gâtuită de emoție și de lacrimi, mi-a spus:

-A murit maica!

-Dumnezeu să o ierte! A scăpat de suferință, am spus cu lacrimi în ochi.

-Și-ncă ce suferință!… Pe la ora 18.00 am fost să o împărtășesc și să-i citesc o rugăciune. La mai puțin de 30 de minute după ce am împărtășit-o, a început să-i fie tot mai rău. La un moment dat, a întins mâinile spre mine și a început să strige: „Părinte, nu mă lăsa să mor, că am sufletul neîmpăcat!” A fost pentru prima dată în viața mea când, ca om și ca preot, am fost depășit de situație. Nu mai știam ce să fac, nu mai știam ce să spun. Așa a strigat 6 ore și așa a murit. Cu mâinile către mine, strigând: „Părinte, nu mă lăsa să mor, că am sufletul neîmpăcat!”

Și da, avea sufletul neîmpăcat, pentru că trăise o viață care nu era a ei; avea sufletul neîmpăcat, pentru că și-ar fi dorit să-l mai vadă o singură dată pe cel pe care l-a iubit și să-i vorbească despre viața ei răstignită; avea sufletul neîmpăcat deoarece, vrând să fugă de iubire (de o altă iubire), s-a ascuns între zidurile unei mănăstiri, care i-au zidit sufletul mai rău decât zidul pe care l-a turnat Manole peste soția sa, Ana.

„Părinte, nu mă lăsa să mor, că am sufletul neîmpăcat!”, așa a trecut dintr-o viață moartă în moarte.

Părintele n-ar fi lăsat-o să moară, dar cum ar fi avut să-i aducă timpul înapoi?

                                    ***

Vă îmbrățișez cu drag!

Ne revedem marți, 7 decembrie.

„Ne-ați blestemat, măicuță!”

1 comentariu

Frumos…😇

Lasă un răspuns