”Părinte, Dobrogea vă așteaptă de 2000 de ani!” e ca și cum i-ar fi spus ironic și foarte grav în același timp

 

Hristos a înviat, soră Mihaela!

 

De ani buni îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat din cursa vânătorului de la Constanța (Teodosie), cel care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena.

Am fost un timp în preajma acestuia, până când a început să fie nemulțumit de prestația mea și de standardele moralității după care îmi desfășuram activitatea (doar ele, nu și el erau prea înalte”), așa încât ori eu ori el trebuia să dau/ dea înapoi ca să nu se ajungă la ceva de negândit.

M-am rugat lui Dumnezeu să găsească o (altă) soluție (doar la Dumnezeu „tertium datur est, că doar la El sunt toate cu putință). Și a găsit-o,  – Teodosie mi-a cerut ieșirea din eparhie (fapt pe care și eu îl aveam în vedere ca soluție in extremis), dar se putea și (mult) mai rău de atât.

Vă scriu deoarece de multă vreme intenționez să îmi fac timp să demontez o împăunare de-a lui Teodosie-cel-mic, începătorul vieții de noapte din Constanța. Îmi pare că titlul de noblețe pe care și-l arogă (revendicându-se de la răstălmăcirea cuvintelor de primire din 2001 ale părintelui Arsenie Papacioc) se aseamănă cu alăturarea în mormântul sfintei cuvioase Parascheva a hoitului în putrefacție al acelui marinar plin de păcate, mort pe corabie.

Ca multor altor preoți, părintele Arsenie mi-a fost timp îndelungat duhovnic și după plecarea mea de la Tomis, până la trecerea sa la Domnul.

Când am fost ultima dată la dânsul înainte de a pleca spre eparhia de acum, părintele mi-a spus să nu fiu supărat, căci Dumnezeu m-a păzit prin mutarea mea de acolo fiindcă, dacă aș fi rămas, urma ori să cad eu încălcând porunci mari ale lui Dumnezeu (eu prefer să le numesc principii cardinale creștinești) și făcându-i jocurile murdare ale ăstuia, ori să mă opun și să fiu caterisit sau aruncat prin cine știe ce cătun.

L-am simțit că nu-mi răspunde la ceea ce doar ce îi spusesem (avea pregătite cuvintele și nicio emoție a noutății scandaloase a celor aflate), ci că doar e momentul să mă îmbărbăteze zicându-mi în ce cheie să înțeleg ceea ce s-a întâmplat și ce am fost ferit de aripa îngerului să pătimesc.

Mi s-a întâmplat o dată în drumul către Techirghiol să trec prin atâtea ispite și încercări încă înainte de a pleca de acasă, încât nici nu mă gândeam să încep mărturisirea propriu-zisă fără a-i spune prin ce am trecut. I-a scăpat atunci un „Știu, dragă…” repezit și cam stânjenit că-mi spune asta, coborând vocea de la tonul aproape răstit la șoaptă în aceeași propoziție.

Dar revin. Părintele avea (nu doar clama) acel esprit de finesse al celui șlefuit de Har, încât mergea până acolo încât ne responsabiliza arătându-ne înălțimea demnității pastorale prin sărutarea mâinii noastre la finalul spovedaniei.

Era în acest gest al său și căldura dragostei bucuroase, părintești pentru întoarcerea fiului risipitor, și smerenia echivalentului spălării picioarelor ucenicilor (pe care îl reprezenta atitudinea aceasta) și apostolica întărire în nădejdea sprijinului haric dublată de acel noblesse oblige pe care îl simțeai în buchetul acesta de miresme duhovnicești.

Eu mai glumeam cu unii colegi și le spuneam că acum, după ce ne-a spălat în baia lacrimilor și botezul pocăinței, mâna noastră e cur de copchil după îmbăiere… „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia.” (1Tim. 4:12) Asta îți insufla și plecai de la dânsul cu toată demnitatea, responsabilitatea și smerenia de fiu al lui Dumnezeu după Har.

Cam în acest chip trebuia să înțeleagă și arhiereul lui Hristos (!?) cuvintele Părinte, Dobrogea vă așteaptă de 2000 de ani!

Mă întrebați de ce, dacă părintele Arsenie era văzător cu duhul și știa ce va face “porcul denominat”, a mai aruncat mărgăritarele acestor cuvinte înaintea lui!? Este adevărat că sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Dacă te smerești înaintea celui care disprețuiește smerenia, îl faci mai mândru și mai nerușinat.”, dar aici și acum, unui ierarh întâmpinat la sosirea de luare în stăpânire a eparhiei (pohta ce-a pohtit!), e mai bine să-i arăți măreția responsabilității cu care a fost încununat, să apelezi la mărinimia orgoliului său.

Evident că părintele știa oricum cât îi face șoriciul, chiar și fără înainte-vedere și stră-vedere, de vreme ce avea fii duhovnicești și din București (unde Teodosie îngrășase purceaua șapte ani de-și căpătase porecla de Șpagoveanul) și, pe deasupra, mănăstirea de la Techirghiol, – să nu uităm amănuntul -, este stavropighie patriarhală, deci se afla direct sub stăpânirea “fratelui Teoctist”, cel care tocmai numărase măsluit voturile alegerii do(r)nului de Vatra Dornei (în fapt, acordate preasfințitului Galaction Stângă), amenințat fiind de Năstase și Iliescu cu re-exilarea la măn. Sinaia (cea de tristă amintire și pentru celălalt mare Arsenie, Boca). Pe atunci “izoleta ierarhilor” (adică antecamera sicriului) se numea Sinaia. [În zilele acestea „Sinaia” scrie pe fiecare locaș de cult…]

Părintele „a stricat orzul pe gâște” și pentru ca pigmeul în duh să nu aibă vreodată cuvânt de îndreptățire la Marele Județ, înaintea îngerilor și a oamenilor, el, care „de Dumnezeu nu se teme și de oameni nu se rușinează”.

A procedat dumnezeiește, căci Dumnezeu ne respectă libertatea alegerii chiar dacă preștie că vom alege “să lovim cu piciorul în țepușă”. “Hristos e boier”, cum zicea părintele Nicolae de la Rohia.

”Părinte, Dobrogea vă așteaptă de 2000 de ani!” e ca și cum i-ar fi spus ironic și foarte grav în același timp: “Bine, ai ajuns cum ai ajuns aici (AICI și nu oriunde, în vatra și leagănul creștinismului apostolic românesc!), ne prefacem că nu știm, te cinstim cu toată cinstea cuvenită harului care este în tine și chiar vom uita cu timpul dacă vei ține seama (dincolo de lungimea obraznic de mare a mantiei) că ai înainte pecetea și roada apostoliei sfântului Andrei, viețile episcopilor Efrem, Teotim și mai ales Bretanion, cel care pe față i-a stat împotrivă împăratului arian Valens. „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, ia aminte la tine însuţi” (1 Tim. 4:14,16) Știți, prima lege a medicinii este SĂ NU FACĂ RĂU. Măcar să NU facă rău. Să nu fie arhierău.
UBUNTU!
 Asta a încercat părintele cu Teodosie, – o rețetă cu rădăcini în gura Raiului. Rădăcini ale Revelației primordiale.

Citisem undeva că există un trib în Africa de Sud care, când cineva face ceva greșit, ei iau acea persoană și o duc în mijlocul satului. Acolo, timp de două zile, tribul îl/ o înconjoară pe cel/ cea care a greșit, iar membrii tribului îi aduc aminte de tot binele pe care acea persoană l-a făcut de-a lungul vieții sale.

Tribul crede că fiecare om este bun, totuși uneori oamenii fac greșeli care nu sunt altceva decât strigăte de ajutor. Ei se adună în acest ritual pentru a încuraja persoana respectivă să se reconecteze cu adevărata sa natură, să-și vină în fire, firea cea după chipul și întru asemănarea celei dumnezeiești (iar “Ortodoxia este firea cea adevărată a omului”, cum spune părintele Rafail Noica).

Convingerea lor este că unitatea și afirmațiile sunt mult mai puternice pentru a schimba comportamentul cuiva decât să-l faci de rușine sau să-l pedepsești. Știința comportamentală susține acum eficiența acestei abordări. Sau creștinescul “Urăște păcatul dar iubește-l pe păcătos!”

Ubuntu, adică „omenie faţă de ceilalţi (semenii noştri)”. Se poate traduce prin „eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toţi”. Atâta doar, că el, mimul arhieriei, e generație spontanee, nu crede că are părinți și învățători duhovnicești, ci doar admiratori de prestigiu, oglinzi sau făclii care-i sporesc și-i reflectă lumina. 

Lucifer născut din haosul lăuntric, “purtător de lumină” numindu-se, de 20 de ani, călărind pe ape multe, ni se aduce pe sine de la tatăl său din Chaos, – împăratul întunericului. Acum este ceasul vostru și stăpânirea întunericului…

Teodosie, maestrul Dorel Vișan are un cuvânt înfiorător, înspăimântător, – ca sabia Duhului -, care cutremură și sfredelește mai adânc decât la rădăcinile imposturii, ale ticăloșiei, ale legăturii dintre carne și duh, chiar ale Judecății lui Dumnezeu (îndrăznesc s-o spun): “Mai trist decât moartea este să te prindă Binele nepregătit.”
Ia aminte de Cine te lepezi și cui te făgăduiești!
Mic între ierei, 
 umbră de grindei.


05.05.2020                                                                                                                    

Un preot aruncă bomba

Lasă un răspuns