Flori – culori

Cand florile trimit culori catre cer ca drept multumire

Manastirea Cernica

Foto din arhiva personala

Postat de Mihaela Ion in Fotografii, 3 comentarii

Peste 7.000 de vizitatori

Datorita voua, blogul meu se apropie de 8.000 de vizitatori.

Multumesc prietenilor, dar si neprietenilor :).

Multumesc intr-un mod cu totul special personalitatilor care au poposit in Lumea Sperantelor <3

Sunt inca la inceput, mai am multe de invatat aici, dar promit ca pe acest blog veti gasi frumusete si adevar.

Va imbratisez din inima pe toti.

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Calugarul si Alexandra…

Pt voi fragmente si fotografii din „culisele” pregatirii cartii „Calugarul si Alexandra” + suplimentul „Prin secundarul lumilor  – povesti”

Alexandra, de ce nu eşti aici Alexandra?” , îi şoptea gândul.

Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” – „Alexandra aş vrea să fii aici Alexandra”, riposta gândul.

-Ah, nu, nu mai pot! Încetează! a şoptit şi şi-a pus mâinile la urechi, vrând parcă să nu-şi mai audă propriile gânduri. Când am intrat în mănăstire eram sigur că nu voi iubi şi că nu mă voi îndrăgosti niciodată, iar acum îmi fierbe inima de atâta iubire şi nu doar inima…

 

Alexandra a tresărit, a simţit că se prăbuşeşte. Era el, Călugărul pe care îl iubea.

-Sigur că vă permit. Puteţi să-mi vorbiţi la per tu, s-a grăbit să-i răspundă ştergându-şi în grabă lacrimile.

-Atunci şi tu să-mi vorbeşti la per tu. Ce s-a întâmplat? Ai plâns toată slujba. Ce e cu tine?

-Ăăă, n-am nimic, adică ştiţi dumneavoastră…

-Tu, a întrerupt-o.

-Da tu, „ce să-i spun? Că îl iubesc?” se întreba în gând. „Nu, nu pot să-i spun, trebuie să inventez ceva”. Adică… vin sărbătorile şi sunt mai sensibilă în perioada asta.

Călugărul a privit-o cu un zâmbet amar.

-Probleme sentimentale?

-Să zicem, a spus Alexandra.

Nu ştiu dacă eşti un vis, o părere, dacă eşti Înger sau om, dar ştiu că vreau să fiu a ta cu totul, aici, pentru acum şi pentru totdeauna. Vreau să ne contopim într-o îmbrăţişare, care nu a existat până acum şi nici nu va mai exista… O îmbrăţişare care să spargă orice barieră… să-ţi simt fiinţa ta întreagă în mâinile mele… să mă simţi dincolo de trupul acesta de carne… Să fim ceva între divin şi uman, agăţaţi cu mâinile sufletului de porţile cerului.

Îţi simt frumuseţea cum palpită dincolo de zidurile groase ale raţiunii. Descătuşează-te, lasă-ţi sufletul liber… liber în iubire…”

Te-am privit, te-am ascultat, te-am simţit şi poate te iubesc, dar mi-e teamă, o teamă cumplită, de mine, de noi. Mi-e teamă că nu ştiu, că nu pot, că nu înţeleg iubirea, adevărata iubire. Uneori aşaaa ce te-aş lua în braţe… ce te-aş săruta… ce te-aş face a mea… dar timpul, vremurile, statutul, nu-mi permit. Poate par gol, fără suflet, rece, arogant şi nepăsător, dar nu sunt aşa. Nestatornicia mea, nesiguranţa mea, temerile mele, mă fac să mă ascund în spatele unei măşti, pe care am început să o confund cu mine. Tu poate mă simţi, dar mie mi-e teamă… Cât aş vrea să-ţi spun lucrurile astea… cât aş vrea…

Mă chemi? Ţi-e glasul parcă cel dintâi,
Primordial cuvânt, si-aşa-mi rămâi
Înscris sub frunte, pleoape,…dulce ram,
Întinzi spre Rai livezi ce nu ştiam…

Mă chemi? Prin noapte tu mă strigi, te simt
Şi vin prin suflet să te mai colind…

Primordial cuvânt

Fragment

 

Foto din arhiva personala

 

Postat de Mihaela Ion in Carti, 1 comentariu