Renascut din iubire – 3

„De ce m-oi fi născut de ce? Ce rost am eu pe această lume? Am început să cred chiar că nu sunt bun de nimic. Poate am vocaţie de slugă şi atât. O slugă care mai şi încurcă…”

Copleşit de gânduri, şi-a strâns hainele folosite şi le-a băgat la maşina de spălat. A pus detergent şi a apăsat pe buton.

-Mulţumesc şi ţie maşină că îmi speli hainele că nu sunt bun de nimic, a şoptit oftând din adâncul sufletului.

Dintr-o dată l-a apucat durerea de stomac. Şi-a adus aminte că în ziua respectivă nu mâncase nimic. A luat dintr-un sertar nişte sticks-uri rămase acolo de nici nu mai ştia de când, s-a aşezat pe pat cu picioarele încrucişate.

Imaginea supremei singurătăţi. Un tânăr de 18 ani, într-o mansardă întunecoasă mâncând nişte stick-suri… mâncarea lui într-o zi întreagă. În ziua respectivă unchiul lui luase masa în oraş, iar el nu-şi permitea să intre în bucătărie în lipsa stăpânului casei, deşi bună parte din tot ce era acolo, era făcut pe banii moşteniţi de el de la bunicul lui.

Părinţii lui, unchiul, cei care-l înconjurau, îl făcuseră să se simtă inutil. Frica de abandon îl stăpânea încă de copil, frică ce crescuse odată ce drumurile părinţilor lui se despărţiseră, iar el nu mai avea loc în nicio familie din cele două refăcute. După plecarea bunicului din această lume îi mai rămăsese doar unchiul, fratele mamei, de la care trebuia să îndure tot felul de umilinţe, de teamă să nu fie abandonat şi de el. Era prea trist pentru un tânăr şi prea fără speranţă…

A mâncat sticks-urile, a aruncat ambalajul la coşul de gunoi şi s-a aşezat în pat, cu privirea în tavan. Nu se mai gândea la nimic. Obosise. Obosise de atâta viaţă netrăită. A deschis ochiul de geam, care îi permitea să vadă oarecum de sus împrejurimile. Bătea vântul. Adierea ce avea în ea căldura de peste zi, îi mângâia chipul obosit. Privea peste timp, nu peste împrejurimi. În trecut îşi vedea viaţa plină de tristeţi, în prezent, la fel, în viitor, nu vedea nimic. Vedea întuneric, un întuneric de noapte nesfârşită. Şi-a aprins veioza, s-a aşezat la birou, şi-a deschis cărţile şi a început să studieze. Se pregătea totuşi să dea examen la Facultatea de Filosofie.

-Dacă intru la facultatea asta poate mă ajută să înţeleg viaţa sau dacă nu o înţeleg, măcar să o accept, şi-a şoptit răsfoind cărţile.

Va urma

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 3 comentarii

CA O IEŞIRE LA MARE, CHIAR VERSUL…

Shanti Nilaya – despre „Prin secundarul lumilor-povesti” suplimentul cărții ”Călugărul și Alexandra – tulburătoarea poveste a unei iubiri imposibile” 

‘În două cuvinte’, trecând cu paşi de fată de la literatura religioasă la poesis, Mihaela Ion ne spune că sub tălpile noastre e nesfârşirea… Căci, ce-ar mai putea scăpa anvergurii umane, când tu însuţi nu îţi mai pui stavilă?! Stavila neputinţei de a fi ceea ce simţi să fii…

De la trăirile sub auspiciile vieţii monahale, ori de la cele ale sfinţilor din deşert – peştera, pădurea sau stânca, un deşert generat de austeritate şi privarea voită de tot ce ar semnifica civilizaţia – la ‘Metamorfoze’ îmbrăcate în aripile fluturelui nou, făcând mătase viaţa, în jurul său… Lumina!!!

Aceasta este, în devenire, expresia sub care scriitoarea se manifestă, surprinzând… ea nu ne etalează nici cunoaşterea, nici erudiţia, ci stadii ale conştiinţei, prin stări! O clipă de unicitate prinsă în formă de vers, clipa desprinderii de silogism întru poezia sufletului ‘tânjitor’ spre Iubire.

Este posibil ca mergând pe culoarul dintre ‘eu sunt’ şi …’Eu Sunt’, în trecerea către ‘Alt drum’, să te atingi de universul amplu al creaţiei scriitoriceşti în varii chipuri, prin exerciţii de Iubire, ceea ce şi eu însămi am făcut şi încă mai fac…

Se va fi numind – mânuind nu creionul ci… secundarul lumilor, cum metaforic rosteşte ca să ne povesteasca starea ei, Mihaela Ion – ‘poetă’? Nici nu e important să răspund, importantă este ţinerea de mână dintre noi, ştiind că asupra tuturor lucrurilor, din orişice coordonată a fiinţării, în chipul celei mai înalte instanţe stă ‘Mâna din Cer’.

Căci iată ce-i spunea Diotima lui Socrate, în ‘Banchetul’ lui Platon: „Astfel, poesis este toată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă. În felul acesta, creaţiile ce se fac prin orice tehnică sunt poesii, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc poeţi”.

Spre a nu trăi doar ‘Viaţa în pustie’, ci experimentul viu de a fi în lume printre noi, prietena noastră (ne-)a scris… Şi dacă am pornit aceste rânduri cu razele oglinzilor interioare întoarse   către exterior, pentru ca simpla mea reflecţie să se nască aici, atunci îmi îngădui ca în final să proiectez afară din oglindă, ca o ieşire la mare, chiar versul său…

Spune-mi poveşti când ale tale braţe

Mă-nvăluie tăcut, ameţitor,

Şi fă-mi ghirlandă marea de speranţe –

Îmbracă-mă-n albastru când mi-e dor…

 

Spune-mi poveşti când pieptul tău mă-adună,

Când inima ta-mi cântă ritmul ei,

Călătoreşte-mă până la lună…

Din soare adu-mi raze – dă-mi scântei.

 

Te-am aşteptat şi am sperat în clipa

Venirii tale, timpul să-mi opreşti,

Să îmi dezlegi, cât poţi din cer cu-aripa

Prin secundarul lumilor – poveşti…

 

În loc de orice altceva, o stare – Shanti Nilaya, Iaşi, 06 iulie 2016

Shanti Nilaya – autoarea volumelor de versuri

Din trup de femeie şi

Lalele amare

 

Postat de Mihaela Ion in Recenzii, 0 comentarii