Prin secundarul lumilor – povesti…

Spune-mi poveşti când ale tale braţe
Mă-nvăluie tăcut, ameţitor,
Şi fă-mi ghirlandă marea de speranţe —
Îmbracă-mă-n albastru când mi-e dor…

Spune-mi poveşti când pieptul tău mă-adună,
Când inima ta-mi cântă ritmul ei,
Călătoreşte-mă până la lună…
Din soare adu-mi raze – dă-mi scântei.

Te-am aşteptat şi am sperat în clipa
Venirii tale, timpul să-mi opreşti,
Să îmi dezlegi, cât poţi din cer cu-aripa
Prin secundarul lumilor – povesti…

M.I.

Foto – internet

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 0 comentarii

Renascut din iubire – 9

În noaptea neagră ca viaţa lui, a zărit turnul unei ruine. Aproape de casa unchiului său, erau ruinele unei biserici. De dormit nu putea, de învăţat nici atât. Afară bătea un vânt cald de vară. Norii se adunaseră şi ei pe cer. Un cer plin de nori ca sufletul lui. Nicolas a oftat şi a coborât încet. A ieşit din curte şi a plecat spre ruine. Ajuns în faţa ruinelor, a privit ca hipnotizat şi a intrat înăuntru. S-a aşezat pe o piatră, şi-a sprijinit capul de zid şi privea către cer. Vântul bătea şi mai tare printre spărturile ruinei. Acoperişul picase demult. Nicolas obosise de tot. Obosise de tot ce-l înconjura, dar obosise şi de el.

A închis ochii şi aştepta. Nu ştia ce, dar aştepta. La un moment dat a început să plouă. Picăturile de ploaie îi cădeau pe chipul răvăşit de durere şi pe trupul obosit de atâtea poveri.

-Ah, plouă! Ce bine! a şoptit. Să plouă, să plouă cât mai mult peste mine, poate doar ploaia îmi mai alină durerea.

Stătea lipit de zid, cu ochii închişi. Respira sacadat. Hainele se udaseră de mult. Nicolas părea că se liniştise sub picăturile de ploaie.

-Viaţă, ce viaţă… a şoptit din nou.

Trecuse de ora trei şi ploaia dădea semne că se opreşte.

-Nuu! Să plouă, să plouă peste mine, mi-e bine aşa. Eu piatră lângă piatră, lacrimă sub lacrimi…

Neavând nicio mângâiere de niciunde, încerca să-şi găsească alinare în lucrurile fără viaţă… şi vai cât de dureros era… Ploaia se oprise. Nicolas cu hainele unde rămăsese lipit de zid. Părea că nu mai simţea nimic. Un frison totuşi l-a făcut să tresară.

-Of trebuie să merg să mă odihnesc… Mâine, adică azi cine ştie ce mă mai aşteaptă.

A intrat încet la mansarda în care locuia, s-a schimbat de haine şi s-a băgat sub pătură.

„Ce blestem să fii singur şi ce blestem…” şi-a întrerupt gândul şi a adormit.

Va urma

Foto din arhiva personala

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 2 comentarii