Nu ratați!

 

Deși am spus că vă voi anunța atunci când voi posta mai rar, m-a învins tehnologia.

Am avut probleme când cu laptopul, când cu internetul… „Agenturilii străine” 😊. Glumesc. Se mai întâmplă.

Și dacă mulți dintre voi m-au întrebat ce mai fac… lucrez. Cu această ocazie vă spun să țineți aproape. Dan Diaconescu avea un slogan. Vă amintiți? „Chemați-vă rudele, prietenii… fiindcă nici nu știți ce pierdeți!”…

Următorul articol, pe care nu trebuie să-l ratați, va fi publicat miercuri sau cel târziu joi.

Vă îmbrățișez cu drag!

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Furtună în marea de suflete…

Bine v-am regăsit, prieteni și neprieteni! Sper că v-am regăsit fiindu-vă bine!

Nu am mai postat de ceva vreme, nici pe blog și nici pe Facebook. Probabil că va mai fi un timp în care voi posta mai rar, dar vă voi anunța și asta pentru a nu mai da motive de îngrijorare adevăraților prieteni.

De ce nu am mai postat? Pentru că este o altă etapă a vieții mele. Pentru că, după ce am fost observator al propriului suflet și al propriei vieți, am ales ca, pentru o vreme, să fiu mai mult observator, atât în viața de zi cu zi, cât și în mediul online.

Știu, am de dat niște răspunsuri; știu, am de onorat niște promisiuni. Așa că voi începe chiar cu răspunsurile la întrebări.

Mulțumesc celor care m-au sunat și mi-au scris mesaje în care și-au exprimat îngrijorarea pentru faptul că nu am mai dat niciun semn. Gândurile voastre bune și sincere sunt luminițele din marea de întuneric a lumii.

Am de răspuns la întrebarea (tot mai frecventă) dacă mai public articolul promis despre motivul pentru care Patriarhul nu ia măsuri împotriva lui Teodosie. Da, îl voi publica, deși, după cum am spus într-un alt articol, nu-mi propusesem să fac această dezvăluire. Ea a fost „cerută” de „Irina” – deranjata lui Teodosie, care luni de-a rândul m-a jignit în fel și chip.

O altă întrebare: „De ce nu mai scriu nimic despre Teodosie, eu care știu atâtea, care l-aș putea combate la fiecare cuvânt, eu care am fost târâtă prin toate noroaiele pe nedrept?”

Nu mai simt nevoia să scriu, semn că rănile mele sunt vindecate, pe de o parte, iar pe de alta, cui să-i acord atâta atenție? Unui actoraș, unui bufon care a făcut din viața lui cel mai penibil scenariu care s-ar fi putut concepe vreodată? M-a scos Dumnezeu din mrejele minciunilor lui; el se poate bălăci în continuare în mocirla în care trăiește. Atât timp cât mă va lăsa în pace, nu mă deranjează că-și petrece zilele în calvarul mizeriei peste care așterne veșminte strălucitoare. Că mă voi amuza uneori de tâmpeniile pe care le spune, da, dar să fac dezvăluiri asemănătoare celei care urmează… nu mai simt nevoia, dar… cine știe… vom vedea, poate simt nevoia susținătorii lui și… îi pot refuza? Nu.

Alte răspunsuri pe scurt: da, voi publica volumul 2 al lucrării „Mai mult decât o carte – Adevărul”, nu știu data, dar vă voi anunța.

Nu, nu m-am împăcat cu Teodosie și nici nu aș face acest lucru. Pentru mine Teodosie face parte din trecutul de care îmi doresc să-mi amintesc tot mai rar… spre… deloc. Sigur că nu pot șterge 20 de ani din viața mea, sigur că nu mă pot preface că n-au existat, că n-a fost frumos și apoi extrem de dureros, dar… nu rămân acolo. Din trecut iau lecțiile învățate care m-au ajutat să evoluez și să devin cea mai bună variantă a mea, m-au ajutat să-mi găsesc autenticul eu. Aș fi trăit în trecut, anulând prezentul, numai dacă nu aș fi învățat lecțiile la timp.

Revin la perioada petrecută departe de online, dar totuși aproape.

Cafeluțe, bagaje, călătorii, bucurii, câte o lacrimă, câte o realizare, conferințe, știri, amintiri, plimbări nocturne, zaruri aruncate… de toate pentru toți.

Din mediul online a început să mă „fascineze” fericirea care nu se mai termină 😊. Dacă „răsfoiți” așa, la întâmplare, Facebook-ul, Instagram-ul, expunerea în modul online, veți găsi pagini, conturi etc., în care „fericirea” e nemărginită. Fericiții de Facebook n-or fi obosit de atâtea roluri?, n-or fi obosit de atâta minciună? N-am să înțeleg niciodată de ce unii oameni vor să pară ceea ce nu sunt de fapt…

Te întreb pe tine, omule, cel care zâmbești frumos în fotografiile de pe rețelele de socializare, cât te costă acel zâmbet? Te-ai întrebat vreodată? Zâmbești pentru niște like-uri și după ce închizi telefonul sau laptopul, după caz, rămâi cu adevărata ta realitate. Cu traumele tale, cu frustrările tale, cu neîmplinirile tale, cu viața ta din care nu înțelegi nimic și pe care ai transferat-o, ambalată frumos, pe rețelele de socializare, așteptând validarea a ceea ce nu ești de fapt.

Toată mascarada asta „să vadă dușmanii că sunt fericit”, nu doar că-ți împovărează conștiința, omule, dar și pune multă energie a minciunii în conștiința colectivă și apoi ne mirăm de ce mulți oameni preferă minciuna. Iată de ce!

Înțeleg că sunt oameni care nu vor să arate că sunt nefericiți, deoarece nu vor să dea satisfacție unora, dar… nu înțeleg de ce țin neapărat să pară fericiți în fața adversarilor lor?!? Adică viața unora ca aceștia este un maraton al demonstrațiilor de forță? Să demonstrezi altora că tu ești ceea ce nu ești de fapt, e o imensă nebunie…

Am mai observat că internetul e plin de „profesori” care ne învață de la cum și ce să mâncăm, la ce și cum să trăim. Păi… fraților, cine credeți că știe mai bine decât voi cum vă doriți să trăiți? Cum simțiți? Am scris „simțiți”? Aha, aici e problema. Mulți, fie nu știu ce să facă din și cu viața lor, fie nu au curajul să trăiască așa cum simt.

Am trecut și eu pe ambele drumuri. Și eu am căutat „profesori” care să mă învețe ce să fac din și cu viața mea. Nici eu nu am avut curajul, o vreme, să trăiesc așa cum simțeam.

Acum, după o oarecare experiență de viață (pentru că mai am multe de învățat), vă pot spune cu certitudine că cei mai buni profesori sunt experiențele (de cele mai multe ori traumatizante). Dacă îți trăiești în tăcere durerea, fără să te victimizezi, dacă nu te gândești la răzbunare pe cel care te-a făcut să suferi, dacă îți lași timp să plângi, să-ți strigi durerea în fața lui Dumnezeu, din rănile care simți că te sufocă… răsare Lumina.

Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o este că, atunci când am avut sufletul sfâșiat, am căutat alinarea la oameni, la „profesori” de ocazie (prieteni de conjunctură, duhovnici etc). Acest fapt mi-a adus un „balsam” înșelător. Am predat frâiele vieții mele unor oameni străini de ceea ce simțeam, crezând că ei știu mai bine ce am de făcut.

Dar… a venit ziua în care Dumnezeu m-a făcut să înțeleg! Nu către oameni trebuia să alerg, ci către inima mea unde, în tăcere, să-L aștept pe Dumnezeu. Când am înțeles acest lucru, ajutorul Lui a venit și prin oameni, dar prin oamenii aleși de El, nu de mine.

De atunci am învățat să-L rog pe Dumnezeu să mă apere nu doar de răul pe care ar putea să mi-l facă alții, ci mai ales de răul pe care aș putea să mi-l fac singură, luând decizii greșite, fie din neatenție, fie din grabă sau din orice alt motiv.  

Fiind observator în mediul online, am simțit o teribilă furtună în marea de suflete… Nu cunosc un truc prin care să opriți furtuna, dar știu ce am făcut eu și ce aș face. Am așteptat și aș aștepta să treacă. După fiecare furtună, cerul se înseninează. Și dacă furia naturii mi-a rupt multe crengi din copaci, nu mă întristez, știu că acele crengi erau putrede și de niciun folos.

Să ne fie lumină în suflete, iar acolo unde este întuneric, aprindeți candelele în inimile voastre, să vadă Dumnezeu că I-ați pregătit cărarea!

 

Și eu am o limită a răbdării…

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 3 comentarii

Cine este preotul ”ucigaș”?!?

Nu am mai postat de ceva timp… din motive pe care le voi expune în alt articol.

Presa, rețelele de socializare, toate parcă s-au îmbolnăvit de „sindromul preotului <<ucigaș>>”.

Tot felul de reacții, de părerologi „avizați”…

Nu mai știm să respectăm nimic. Nici durerea familiei, nici durerea preotului prin mâinile căruia a venit atât creștinarea cât și moartea… se pare.

Nu mai avem răbdare să se termine anchetele, nu mai avem răbdare să se usuce pământul de pe mormântul micuțului. Căutăm vinovați, punem etichete, mitraliem oameni care poartă și așa dureri greu de dus.

Suferințele acestor oameni sunt mult prea adânci, iar noi… ne urcăm cu picioarele pe rănile lor.

Familia își plânge copilul, preotul îl plânge și el pe micuț… dezorientat, debusolat, întristat peste fire.

Din surse foarte sigure am aflat că preotul respectiv, din ziua tragediei, nu a mai dormit și nu a mai mâncat. Nu deciziile instanțelor lumești îl înspăimântă, ci durerea pe care va trebui să o poarte până la sfârșitul zilelor sale.

Nu e puțin lucru că, un preot care trebuia să aducă bucurie, a adus… se pare… moarte…

Pe preotul respectiv, doar Dumnezeu îl va mai putea ajuta să se târască prin viață.

Să vedem totuși… cine este cu adevărat preotul prin mâinile căruia… se pare că… a venit moartea.

 

”Necazul cu bebelușul care a murit după botez s-a întâmplat la biserica la care merg duminică de duminică. Nu vreau ca ceea ce scriu aici să sune ca un laudațio, dar simt nevoia să spun câteva cuvinte despre preotul împlicat în tristul eveniment. Sunt impresiile mele sincere și reale despre acest om, așa cum îl percep și l-am simțit de-a lungul anilor.

După ce în urmă cu ceva ani m-am mutat din Iași în Suceava am luat toate bisericile din oraș la rând (cred că fusesem la vreo zece), m-am dus la Liturghii, am ascultat predici, și după ce am ajuns la biserica ”Sf. Împărați Constantin și Elena” acolo am rămas până în ziua de azi. Țin minte că prima duminică a fost cea a Sfinților Români, iar ceea ce mi-a atras atenția, pe langă predica frumoasă, a fost și faptul că părintele s-a referit în cuvântul sau la Sfinții Închisorilor. Cu timpul am început să-l cunosc tot mai bine pe părintele Alexandru și astfel am aflat despre el că este un trăitor, un om simplu în toate, iubitor de frumos și cultură. Slab, tras la față, ai senzația că îl ia vântul de pe stradă la cât e de uscat. Postește mult, se roagă și citește mult. Predicile lui sunt gândite, sunt teologice și au substanță. Soția mea chiar îmi spunea mai demult că “preotul ăsta ține predici prea înalte, peste nivelul audienței”. Eu i-am spus că predicile sunt cum trebuie, noi suntem sub nivelul lor din cauza necunoștinței noastre și sărăciei duhovnicești.

Puține sunt bisericile în care să existe o atmosferă cum este în biserica părintelui Alexandru. Oamenii parcă formează o familie. La sărbătorile mari vin în costume populare, se cunosc între ei, vorbesc, mănânca împreună, fac acțiuni împreună și sunt uniți. Harul părintelui se vede și din aceea că la fiecare slujbă vin zeci de copii să se împărtășească. Într-o duminică curiozitatea m-a îndemnat să-i număr. Socotisem vreo 60 de copii!

O curiozitate interesantă mai este și faptul ca biserica ”Sf. Constantin si Elena” este magnet pentru… medici! Deși este un lăcaș de cult mic, în el încăpând aprox 100 de oameni, numărul de credincioși medici “pe metru pătrat” este mare. Iar asta nu e tot, la strană cântă un student în anul 5 la medicină, mulți tineri din biserică au terminat medicina sau urmează să dea tot la medicină! Am avut și o postare mai demult despre Sabina Aursulesei o tânară minunata, fiică a bisericii noastre, care a terminat în 2017 medicina la Cluj ca șefă de promoție. Cine dorește o poate găsi foarte ușor pe Google.

Chiar dacă e trăitor și studios, părintele nu e retras din lume. Mereu întreprinde ceva pentru oameni. Prima acțiune de care am auzit când am ajuns la “Sf. Împărați Constantin și Elena” era una care tocmai se incheiase și anume împărțirea unui lot de Biblii (din păcate nu știu numărul lor) credincioșilor din parohie. Apoi au fost serile catehetice și de studiu biblic la care participam și eu cu mult folos, seara în mijlocul bisericii.

Bine-înțeles că părintele a înființat și un cor format din copii (printre care și ai mei), ce ne delecta cu frumoase colinde la fiecare sfânt Crăciun. Mai mult, vreo două-trei veri la rând părintele a organizat cursuri de muzică psaltică pentru copii, cursuri predate de el însuși. Să vă spun și despre acțiuni de ajutorare inițiate de părintele? Din când în când părintele face apel la credincioși sa contribuie cu bani pentru ajutorarea unor oameni cu probleme din parohie. Astfel, odată s-au strâns bani pentru lemne, altă dată pentru un frigider, și chiar pentru cineva căruia îi trebuiau niște lucrări dentare! Sumele sunt strânse de o doamnă inimoasă și razbătătoare, Maria-Magdalena pe numele ei, desemnată de părintele ca asistent filantrop și care tot ea se ocupă ca banii să fie de folos celor în nevoi.  

De ce v-am spus toate astea? Ca să stiți că acest preot căruia i s-a întâmplat să-i moară un copil după botez este e un om deosebit, smerit, trăitor și iubitor de oameni. Nu știu de ce Dumnezeu a îngăduit asta. Poate ca să-i încerce credința. Îmi pare foarte rău de fiecare dată când aud ca moare un copil. Însă asta a fost voia Domnului și mă supun.

Nu stiu ce vină să-i găsesc părintelui… M-am uitat pe filmuleț. A facut ceea ce a mai facut de sute de ori fără să se întâmple nimic rău.  Copilul nu a murit în cristelniță, iar după botez a plâns. Sunt convins că nu a inhalat apă în timpul celor 3 secunde. Nici nu știu dacă să spun Dumnezeul să-l ierte. Nu ar avea sens, e fără de păcat.

În fine, sper ca totul să se termine cu bine. Mă rog Domnului să-i dea putere părintelui Alexandru, iar părinților îndurerați să le dea tărie, liniște și înțelepciune.”

Alin Chirilă

https://scrieomul.ro/de-prin-lume/social/preotul-care-a-tinut-in-brate-copilul-plecat-la-cer-dupa-botez/?fbclid=IwAR1nEfEk_JGQHdcA7sroB8Db_iZrb4IK13dArsCGSok0WIKjOa_nICZahl8

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii

Daniel Murariu: ”Cum aș putea ajuta să inițiez o schimbare?”

Chirurgul  artist, cu sufletul mereu Acasă, a înființat o fundație prin care schimbă nu doar destine, ci și mentalități…

Iată:

Ideea acestei organizații a luat naștere dintr-o realizare la care ajunsesem cu mulți ani în urmă: dacă vrei să se facă ceva, nu mai aștepta în jur și începe să joci! Revenind în fiecare an în România, mi-am dat seama de necesitatea schimbării la fiecare vizită ulterioară. Am început să văd lucruri pe care le-am considerat de la sine înțeles și de care alții au fost lipsiți, iar acest lucru a făcut parte din ceea ce m-a determinat să iau poziție.

Multă vreme, m-am întrebat cum aș putea ajuta copiii supradotați din mediul rural să meargă în continuare la școală, deoarece părinții lor nu își permiteau cheltuielile suplimentare pentru a-și continua educația. M-am întrebat ce aș putea face pentru persoanele în vârstă, fie abandonate de familiile lor, fie pur și simplu sărăcite și care își trăiesc anii rămași în deplină indecență și umilință în comunitățile publice de pensionari. Cum aș putea lupta împotriva apatiei care cuprinde societatea civilă față de munca voluntară pentru binele mai mare? Cum aș putea ajuta să inițiez o schimbare în mentalitatea oamenilor spre una de deschidere, toleranță și generozitate?

Din toate aceste motive s-a născut această organizație. Nu vom putea rezolva toate problemele țării, dar scopul nostru este pur și simplu să dăm cât putem și să îi inspirăm pe alții să facă același lucru.

Daniel Murariu, MD, MPH

Daniel Murariu Foundation- www.fdm.ro

Între sala de operații și pianul de acasă…

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii