Printre flori de cais

Elena Saidacaru Mi-aduc aminte c-am simțit profund intensitatea fiecărui cuvânt scris, dar că chiar am și scris eu așa ceva, am uitat.De ieri și până azi a trecut atât de mult…!
Ce frumos, Doamne ce frumos arată gândul unui om mic așa ca mine, scris de un mare autor!
Citesc cu stimă deosebită n autori, mari poeți, de toți sunt îndrăgostită, pentru că fiecare îți transmite ceva deosebit, îi felicit cu mare drag, dar unde sunt restrânsă-n comentariu este racția minții de moment sau lipsa de timp.
Însă aici a fost reacția sufletului flămând de spiritualitate și găsindu-și hrana spirituală a simțit nevoia să mulțumească-n felul lui cel mai simplu și modest.

Să fie Doamne toți convinși
Că di’ năuntru iese rază,
Și că spiritual tratează,
L-aș etala și prin caiși! E.S.

Mulțumiri infinite Mihaela Ion !

Postat de Mihaela Ion in Impresii de la cititori, 4 comentarii

Spre cer

Ridicaţi gândurile spre cer… si Raiul va cobori in inimile voastre!

Postat de Mihaela Ion in Aforisme, 0 comentarii

Renascut din iubire – 6

Nicolas a făcut supus tot ce i-a zis. Când să iasă pe uşă l-a auzit din nou pe unchiul lui.

-Auzi mă, lasă puţin farfuria aia şi du-te şi dă drumul la apă să umple cada că vreau să fac o baie. Şi vezi dacă mai am petale de trandafir, dacă nu, să te duci să cumperi.

„Oooo nu” şi-a zis în gând. „Sper să ai”

A pus farfuria care era acoperită cu un şerveţel pe o noptieră de pe hol şi a mers la baie. A dat drumul la apă, a verificat dacă mai erau petale de trandafir şi apoi s-a întors la bărbatul monstruos.

-Mai sunt petale. Ce fac? Le pun acum?

-Nu boule astea se pun la sfârşit, după ce s-a umplut cada. Bă tu chiar nu eşti bun de nimic. Prost te-a mai făcut mă-ta. Mişcă sus să nu te mai văd.

„Boule, boule, în afară de boule o mai şti ceva?” gândea revoltat.

Nicolas şi-a luat farfuria cu mâncare şi a urcat la mansardă. Când să pună farfuria pe masă, a picat şerveţelul. Doar aşa a văzut ce îi pregătise unchiul lui de mâncare, altfel nu avea de gând să vadă măcar ce e în farfurie, dar apoi să mănânce.

O bucată de brânză, două felii de pâine şi un măr, asta era tot ce îi „pregătise” unchiul său. Nicolas a făcut o grimasă, a clătinat din cap, a scos un şerveţel din sertar şi a acoperit farfuria.

Lacrimi insistente îi alunecau pe obraji. S-a ghemuit pe covor. Se simţea prea singur să mai trăiască, prea inutil să mai spere, prea bătrân să mai încerce un alt drum. Vedea o singură ieşire – moartea. La 18 ani, când cei de vârsta lui îşi construiau cele mai frumoase vise, el voia să moară. Se gândea stăruitor la asta. A închis ochii înlăcrimaţi şi… şi-a văzut propria înmormântare. Se vedea aruncat de nişte străini plătiţi de unchiul său într-o groapă simplă, într-un sicriu simplu, cel mai simplu. Nimeni care să suspine măcar după el… A început să plângă în hohote:

-Doamneee vreau să mor. Nu va suferi nimeni după mine, nu va rămâne nimic şi nimeni în urma mea, sunt o umbră inutilă Doamne, o umbră inutilă…

Şi-a amintit cum bunicul lui nu a putut să moară până nu a venit el şi cum, când s-a apropiat de uşă l-a auzit pe bătrân spunând : „să vină băiatul, să vină băiatul”. Şi-a amintit ultimele lui cuvinte: „Vei rămâne singur pe lume tată. Plec cu sufletul sfâşiat căci nu am pe cine să rog să aibă grijă de tine. Dar să nu uiţi puiul meu: atunci când toată lumea va sta cu spatele la tine, doar Dumnezeu va sta cu faţa.”

-Bunicule, parcă nici Dumnezeu nu mai stă cu faţa bunicule! a zis suspinând.

Va urma

Foto – internet

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 4 comentarii