Renascut din iubire – 2

Unchiul lui, un bărbat trecut de 40 de ani, ursuz, dominator şi foarte dubios, proprietarul unei vile, ce avea o curte impunătoare cu multe animale, păsări, flori şi plante, a dat drumul cd-player-ului, şi-a pus căştile pe urechi şi a început să răsfoiască nişte dosare.

-Ce bine e să ai câte un prost la îndemână, o slugă, şi-a şoptit plin de mândrie.

„Doamne cât de străin şi cât de singur sunt… Şi ce doare… Câtă încredere am avut în unchiul meu… Atât de multă încredere încât nu doar că i-am dat toţi banii moşteniţi de la dragul meu bunic, dar i-am pus şi viaţa la picioare. Am crezut că el va fi tatăl pe care nu l-am avut. Tatăl acela protector de care aveam atâta nevoie… Şi cât de frumos se purta cu mine la început… Ce promisiuni! Ce vorbe… până i-am dat banii, apoi gata… M-a transformat în slugă. O slugă care nu are dreptul la nimic. Of, Doamne! Aş pleca, dar unde? Casă nu am, părinţi ca şi cum nu aş avea… Fiecare pe drumul lui, fiecare cu viaţa lui. Eu în plus, mereu m-am simţit în plus… O povara pentru toţi, iar acum am devenit o povară şi pentru mine…”, gândea Nicolas timp în care a ajuns la magazinul cu produse pentru animale de companie.

-Bună ziua! Hrană pentru peşti aveţi?

-Da sigur. De care doriţi fulgi sau granule?

-Fulgi vă rog! Daţi-mi trei plicuri!

Nicolas a plătit, a luat hrana pentru peşti şi oftând a plecat. „Of, mai fericiţi sunt peştii ăia din acvariu, mult mai fericiţi decât mine” şi-a continuat gândul. „Au apă, mâncare, înoată în mediul lor, sunt liniştiţi, fericiţi… Eu am apă, mâncare… uneori, dar ce folos, dacă de multe ori se amestecă dureros cu lacrimi. Singur… Ah, Doamne ce singur sunt…”

Strigându-şi în gând durerea a ajuns la casa unchiului său.

-Am adus mâncare pentru peşti, a spus şi a lăsat-o pe masă.

-Şi ce eşti bosumflat aşa?

-Nu sunt unchiule, sunt obosit doar.

-Ce să-ţi spun parcă ai cărat pietre de moară. Noroc cu mine că sunt om bun şi te tolerez în casa mea, că tu nu eşti bun de nimic. Nici să faci umbră pământului… Bine zicea taică-tu când zicea că nu eşti bun de nimic, chiar nu eşti… Nici sor-mea nu-i mai brează, aşa că nu mă mir.

-Bine unchiule, mulţumesc că eşti bun şi mă tolerezi, a zis oftând. Acum permite-mi să mă retrag.

-Mişcă! Oricum nu-mi face plăcere să te văd.

Nicolas cu sufletul sfâşiat a câta oară… a urcat în camera lui de la mansardă.

Va urma

Foto – internet

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 3 comentarii

Treaptă către Înălţare – Iubirea

N – despre „Prin secundarul lumilor-povesti”

Volumul de faţă, la prima vedere, este o legătură lirică ce se adaugă salbei corolei lumii poeziei, însă pentru cei ce sunt dispuşi să jertfească moneda efemeră a kronosului vor putea înţelege, înlăturând cu pioasă eleganţă faldurile evidentului, că ceea ce se află în mâinile noastre nu este o culegere de versuri, ci o invitaţie…da, o invitaţie. O unică ocazie de a putea „cumpăra” cu moneda efemeră a timpului, nepreţuite şi nemăsurabile clipe veşnice, pentru a pătrunde într-o lume necreată, dar făcută vizibilă prin cele mai nobile unelte ale cuvântului, versurile. Poem după poem, treaptă după treaptă suntem invitaţi mai adânc să păşim pe un drum deschis special de Mihaela Ion înspre acel loc neegalabil al unicităţii relaţiei ipostasului ei cu transcendentul.

Metaforele, hiperbolele, epitetele şi comparaţiile, ritmul şi rima sunt ferestre prin care ni se oferă posibilitatea să cunoaştem lumea sufletului copil al Mihaelei care ne împărtăşeşte puritatea şi inocenţa iubirii în forma ei cea mai fericită. Citind în continuare strofă după strofă…sau mai bine spus, parcurgând treaptă după treaptă ajungem să o cunoaştem şi în ipostaza unei lupte a iubirii născută din transcendent care se vrea cunoscută şi împărtăşită în imanent…o maturizare lirică în plină metamorfoză înaintea ochilor inimilor noastre răvăşite de empatie şi înmărmurite la întrevederea acestei minuni la graniţa celor două lumi, cuminte cuprinsă între aceste două coperte, asemenea unei nestemate perle tăinuită de cele două aripi ale unei scoici ce se odihneşte pe fundul mitologicei Atlantide.

„Îngenuncheată-n poarta fericirii,

Cu mâinile în rugăciune – sfânt 

Ai coborât miresmele iubirii,

Ceruri din Rai, la mine pe pământ.”

 N.

Foto – internet

Postat de Mihaela Ion in Recenzii, 0 comentarii

Renascut din iubire – 1

Între triste amintiri şi trista realitate

O zi de vară târzie, târzie ca şi viaţa pe care o simţea.

„Vei rămâne singur pe lume tată. Plec cu sufletul sfâşiat căci nu am pe cine să rog să aibă grijă de tine. Dar să nu uiţi puiul meu: atunci când toată lumea va sta cu spatele la tine, doar Dumnezeu va sta cu faţa. Ia icoana asta cu Maica Domnului şi Pruncul şi roagă-te puiul meu, roagă-te ori de câte ori te simţi singur şi neajutorat.”

-Câtă dreptate ai avut bunicule, câtă dreptate, a spus Nicolas, privind fotografia bunicului.

Cu ochii la fotografia bătrânului, singurul om în preajma căruia s-a simţit protejat, Nicolas şi-a amintit toată viaţa lui scurtă şi plină de amar. Şi-a văzut cu ochii minţii părinţii care nu s-au înţeles deloc şi pentru care el se simţea o povară. S-a văzut singur la şcoală bântuind prin sălile de clasă, marginalizat de către colegi. I-a văzut pe ceilalţi copii venind cu părinţii de mână şi pe el doar din când în când alături de bunic, atunci când îi permitea timpul. S-a văzut copil fiind cum îşi jura că nu se va căsători niciodată deoarece pentru el, familia însemna tensiuni, însemna ceartă şi vorbe grele şi mai însemna şi vieţi paralele. S-a văzut şi cum la 14 ani a plecat singur la examenul de treaptă pentru că părinţii lui aveau alte priorităţi, iar bunicul nu a putut să-l însoţească din cauza stării precare de sănătate. S-a văzut abandonat de părinţi şi scos din vieţile lor definitiv. S-a văzut şi cum l-a petrecut pe bunicul lui pe ultimul drum şi cum s-a întors de la cimitir, zdrobit de durere şi pierdut într-o lume care îi era străină.

Nicolas a deschis fereastra să intre puţin aer. A privit în gol minute în şir, apoi s-a întors la gândurile lui.

Şi-a amintit şi cum se îndrăgostise în liceu pentru prima dată de o fată de vârsta lui şi cum nu-şi dăduse nicio şansă pentru că eşecul din familie îl urmărea pretutindeni. Trei săptămâni dorinţele şi sentimentele vârstei şi-au spus cuvântul, apoi le-a înăbuşit cu îndârjire, de teamă că iubirea l-ar obliga la o viaţă de coşmar. Asta ştia el despre iubire, asta văzuse în familie, asta învăţase, că iubirea, te face sclav.

-Băăă mişcă-te şi ia mâncare pentru peşti că nu mai am!

Glasul aspru şi batjocoritor al unchiului său l-a trezit din gândurile lui.

-Imediat unchiule, mă schimb şi merg imediat, a răspuns Nicolas.

S-a îmbrăcat în grabă şi a părăsit cămăruţa mică de la mansarda unde locuia.

Va urma

Foto – internet

Postat de Mihaela Ion in Carte in lucru, 11 comentarii