Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 6

De câteva minute privesc stupefiată mesajele de la prieteni. Mai ales de la cei care nu se exprimă public. Privesc și nu știu ce să fac? Să postez sau nu? Sau pe care să-l postez mai întâi? Să mai spun ceva sau nu? Până la urmă am hotărât să inserez printre fragmentele din volumul doi, doar aici pe blog, părerile și materialele primite de la ei, fără prea multe comentarii din partea mea. 

Un exemplu: ”Iată declarația fostului duhovnic pe care încă îl ridicați în slăvi. Cum spuneți că era ca un sfânt la București și vă învăța să nu țineți minte răul, când el își aduce aminte de primarii de acum 18 ani care nu l-au <<alimentat cu dragoste >> a se citi: bani? Și pe care îi mai și ironizează că erau îmbrăcați în costum. Ce fel de sfânt e de îndeamnă fățarnic <<iertați și uitați răul făcut >>, când el nu iartă nimic. În link-ul de mai jos aveți articolul.” 

ÎPS Teodosie despre Mazăre: „El m-a alimentat cu dragoste. Alți primari la București, cu vorbe”

„Am întâlnit alţi primari la Bucureşti, îmbrăcaţi în costum, care m-au alimentat cu vorbe. El m-a alimentat cu dragoste. Ceea ce a făcut domnul primar aici, n-am sperat. Tot timpul gândeam la cel mai pilduitor părinte din istoria Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare, care în puţinii ani cât a păstorit, a făcut ca niciun om din eparhia lui să nu fie neajutorat.”, a spus Teodosie la rândul lui, despre Mazăre, conform ct100.ro.

Acest link l-am primit de 7 ori… plus alte comentarii mult mai dure… 

https://newsweek.ro/justitie/ips-teodosie-despre-mazare-el-m-a-alimentat-cu-dragoste-alti-primari-la-bucuresti-cu-vorbe?fbclid=IwAR0SJ__ftXt2XBP8_KRb-kcTCdDQMtQKfiJjPDNtPfA1zn1KKrw98HRd__E

Nu mai am ce să comentez. Vă las pe voi să trageți concluziile, iar eu vă ofer un alt fragment din volumul 2.

                                        *** *** ***

Gândurile mele se amestecau cu glasurile preoților și ale diaconilor care se auzeau prin stațiile de amplificare. Știam că și duhovnicul meu era la slujbă. Știam că mulți credincioși se bucurau în acel moment de glasul său special, de blândețea sa și de cuvintele sale izvorâte din suflet… Eu eram departe… căutând urmele pașilor Înaltpreasfinției Sale… Și mi-era atât de greu… încât simțeam că mă prăbușesc sub povara singurătății pe care o percepea sufletul meu.

Vecernia se terminase. Auzeam murmurul credincioșilor care ieșeau din biserică. Eu rămăsesem cu fruntea sprijinită de zidul reședinței, în care de multe ori, îmi lăsasem poverile sufletului și în care duhovnicul meu îmi răsărea zâmbete peste inima înlăcrimată.

Vocile de prin curtea mănăstirii se răreau, semn că oamenii plecau pe la casele lor. De la un minut la altul se făcea liniște… tot mai liniște… Doar păsările cerului își mai făceau simțită prezența… M-am ghemuit lângă zidul reședinței și am închis ochii. Se terminase un capitol din viața mea care începuse așa: l-am cunoscut întâmplător și se încheia cu: Universul meu frumos, din lumea pestriță, a dispărut…

Peste lacrimile mele se așezase o liniște dureroasă… Îmi părea rău că nu-l cunoscusem mai demult… Că nu am putut să-i fiu sprijin atunci când nu avea pe nimeni, care să-l poată ajuta, aici pe Pământ… Aș fi vrut să-i fiu alături când pleca de acasă, student fiind, cu bagaj pentru un an și nu avea cine să-l ajute. Din cauza situației financiare precare era obligat să parcurgă singur distanța dintre Dorna Arini – București cu mijloace de transport în comun, dar și pe jos.

Un tânăr slăbuț, o mână de om pleca printre străini cărând muuulți saci, atât de mulți încât ducea câțiva metri doi saci, apoi se mai întorcea să mai ia încă doi și tot așa. Singur, peste tot singur, cărând greutăți, de multe ori, mai mari decât i-ar fi permis statura. Aș fi vrut să-l cunosc atunci, chiar dacă eram un copil… aș fi vrut să știe că există cineva care l-ar fi așteptat măcar la gară.

Parcă îl vedeam coborând din tren, dând jos pe rând sacii, apoi cărându-i tot pe rând până la primul mijloc de transport în comun.

Părea singur pe lume, atât de sărman și atât de străin. Părea, dar nu se simțea singur. Indiferent cât îi era de greu, avea rezerva lui de Lumină în suflet, care îl conducea prin hățișurile unei lumi, de multe ori, nedrepte. Gândul mi-era la duhovnicul meu îmbrățișându-i toată ființa. Când lacrimile nu mai voiau să înceteze, am auzit telefonul. Mă suna chiar duhovnicul meu, eroul meu… Mi-am șters lacrimile în grabă și căutând un zâmbet de împrumut, i-am răspuns. Aș fi vrut să nu simtă că sunt din nou tristă, dar… cum aș fi putut să mă ascund?

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 5

6 luni de întrebări …

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

„Mi-e ruşine de Hristos”

O femeie trecută de 60 de ani, care nu credea în Dumnezeu, s-a îmbolnăvit grav. Bătrâna ei mamă, zdrobită de durere, a rugat-o să se spovedească. Răspunsul ei a fost:
-Lasă-mă cu popii tăi. Nu exista niciun Dumnezeu, niciun Hristos, asta-s invenţii de-ale popilor ca să trăiască ei bine. 
După un timp însă, speriată de apropierea morții, femeia a chemat chiar ea un preot. După mai bine de 60 de ani s-a spovedit. Şi după spovedanie a spus:
-Părinte, cum să mă port eu când ajung dincolo? Mi-e frică, părinte. De fapt, nu mi-e frică. Mi-e ruşine de Hristos. Toată viaţa L-am renegat. Am trăit cum am vrut. Şi acum, pe ultima sută de metri a vieţii, Hristos mi-a dat multe semne. Ce sa-i spun eu când voi ajunge în faţa Lui? Ce să-i spun? Părinte, mi-e ruşine de Hristos!
Femeia a plecat din lumea aceasta în mai puțin de o săptămână. Poate aşa cum spunea părintele care mi-a povestit „A furat Împărăţia Lui Hristos”.
Mă întreb: cum poate trăi un om o viaţă fără Dumnezeu, ca mai apoi să ajungă să spună: „Mi-e ruşine de Hristos”?
Câtă dragoste şi câtă milă are Dumnezeul nostru pentru zidirea Sa!?!

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, 1 comentariu

6 luni de întrebări …

3 decembrie 2018 – 3 iunie 2019 – 6 luni în care n-am avut cum să iau legătura cu fostul meu duhovnic. M-a blocat peste tot. Nu mi-a lăsat nici măcar o portiță prin care să-i pot spune, ca unei cunoștințe măcar: sărbători fericite; la mulți ani! etc. Singura variantă de a-i  mai transmite câte ceva, și această încorsetată cumva, este blogul.

Sunt deja 6 luni de când îmi pun foarte multe întrebări și mai ales întrebarea de ce? 6 luni în care s-au schimbat foarte multe, din multe puncte de vedere. 6 luni în care am fost și sunt încă presată, ademenită, amenințată, când dintr-o parte, când din altă, când din ambele.

Au fost zile și nopți în care m-am întrebat dacă vreau să-mi ”împac” firea mea de om care striga ”Răstignește-l! Răstignește-l!” sau să trec dincolo de ea și să spun : ”Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face!”

Au fost alte zile și alte nopți în care m-am întrebat dacă vreau să mai calc și eu în picioare cei 20 de ani pe care, deja, îi călcase fostul meu duhovnic; dacă vreau să pun peste toată frumusețea acelor ani greutatea unui fel de a-mi face dreptate cu iz de trădare; dacă vreau și dacă mă lasă inima să fac un rău pe care să nu-l mai pot îndrepta; dacă prefer dreptatea mea sau dreptatea Lui Dumnezeu; dacă; dacă; dacă…

În tot acest timp, pe lângă cei care mi-au fost alături, parcă îl ”auzeam” pe fostul meu duhovnic: ”aveți răbdare până mâine, astăzi s-ar putea să greșiți!”. Și am avut răbdare, până mâine și până la un alt mâine și alt mâine… Ce bine ar fi fost dacă și-ar fi dat acest sfat și domniei sale, înainte de a face tot ce a făcut împotriva mea.

Cu toate că sunt o fire rebelă, cu stări și ”nebunii” de artist, uneori prea încăpățânată, alteori prea expansivă, fostul meu duhovnic a fost singurul om de care am ascultat cu toată încrederea. Singurul pt care de multe ori m-am întors din drum, de multe ori m-am abandonat, mi-am abandonat încăpățânarea… Dacă toată lumea mi-ar fi spus într-un fel și fostul meu duhovnic îmi spunea în alt fel, eu credeam ceea ce spunea domnia sa…   

A fost foarte greu să-mi scot din minte, din inimă, din suflet, din subconștient, acea seară de 3 decembrie, în care am simțit ură, foarte multă ură în privirea fostului meu duhovnic, în vocea sa. Timpul, din păcate, a dovedit că nu m-am înșelat. Sunt 6 luni de când i-a întors spatele singurului om, după cum a spus cândva chiar domnia sa, față de câteva persoane, care nu l-a trădat, nu l-a mințit, nu l-a abandonat niciodată. Și iată: nici măcar acum… după toate câte au fost.

Un lucru pot spune aici, petrecut în acea seară de 3 decembrie, și anume, faptul că îl întrebam: de ce mă urâți? Spuneți-mi, vă rog! De ce mă urâți?

Domnia sa repeta:

-Vreau să încheiem această legătură!

-Am înțeles, îi spuneam uimită peste fire, dar de ce? De ce mă urâți? Simt multă ură în privirea dvs , multă ură și în glasul dvs. De ce mă urâți?

Niciun răspuns, nici atunci, nici până acum. Ultima imagine cu fostul meu duhovnic, deși în adâncul sufletului meu sper totuși să nu fie ultima, este imaginea unui străin care mă privea cu ură și care intra în sufragerie și ieșea din sufragerie, invitându-mă să plec, asta ca să nu spun dându-mă afară din casă. În seara aceea mi-am dat seama că se întâmplase ceva grav cu fostul meu duhovnic și că nu a mai rămăsese nimic din cel care a fost.

Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult este faptul că slujește așa, scindat în suflet și mai și rostește Moliftele Sf Vasile, știind că a călcat în picioare sufletul unui om care i-a făcut numai bine. Mă înspăimântă și faptul că la fiecare slujbă spune: ”iertați și uitați răul făcut”, iar domnia sa urăște fără motiv. Mă tem să nu-l oprească Dumnezeu, din toate, într-un mod tulburător și aici nu mă refer la dosarele din instanță.

Cu această ocazie vreau să lămuresc niște lucruri, mai ales pt cei care cred că le știu pe toate.

Până la momentul la care fostul meu duhovnic a comandat pagina aceea de fb, denigratoare la adresa mea, eu nu am spus nimic, nici măcar celor mai apropiați. Ca drept dovadă, pe data de 12 decembrie 2018, am scris articolul: ”12 decembrie – ziua duhovnicului meu”, iar pe data de 26 decembrie, am publicat articolul: ”Cel care L-a născut pe Hristos în inima mea”, deși, din seara de 3 decembrie nu mi-a mai răspuns la tel, după care mi-a blocat nr și blocat a rămas până azi. (mai jos aveți dovada celor menționate)  

Pe această cale, vreau să le mulțumesc celor care mi-au fost alături în acele momente dificile și care îmi sunt alături și azi. Mulțumesc prietenului meu, preoților care s-au rugat pt mine, făcând chiar privegheri speciale, fapt care m-a impresionat foarte mult, dar și unor ierarhi care au înțeles de ce nu mă mai pot adresa cu formulele: Preasfințite, Înaltpreasfințite și de ce nu le mai pot spune: sărut mâna! Le sunt profund recunoscătoare și îi asigur de tot devotamentul meu.  

Fără Dumnezeu și fără acești oameni trimiși de El, aș fi căzut sigur, pt că am fost lovită la rădăcina existenței mele – credința.

Deși a fost cumplit, astăzi, firea mea de om nu mai strigă : ”Răstignește-l! Răstignește-l!” s-a supus unei stări mai înalte care spune: ”Iartă-l, Doamne, că poate nu a știu și nu știe ce face!”

12 decembrie – ziua duhovnicului meu

Cel care L-a născut pe Hristos în inima mea

În spatele gravelor acuzații se afla duhovnicul meu – IPS Teodosie

 

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii