Începutul mărturisirii

Mențin avertismentul: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

Timpul a trecut, iar eu nu am uitat nici privirea tristă a acelui ierarh, dar nici blândețea lui. Nu l-am uitat pe el, ca ființă, ca om purtător de dureri ascunse. Adesea vorbeam despre domnia sa, cu preoți, călugări, dar și cu ierarhi.

Într-o seară a anului 2020, vorbind cu un călugăr despre bunul ierarh, mi-a zis:

-De câte ori ai adus vorba de Preasfințitul, am vrut să-ți spun niște lucruri despre care nu am vorbit cu nimeni. Nu știu de ce nu ți-am spus, poate nu era timpul.

Tristețea pe care ai văzut-o în ochii Preasfințitului era reală, profundă și răvășitoare. Eram seminarist și, de regulă, mergeam la slujbele ținute de Preasfinția Sa. M-a remarcat într-o zi, la sfârșitul unei Sfinte Liturghii, și de atunci am devenit aproape un obișnuit al reședinței Preasfinției Sale.

Mă chema să o ajut pe maica la cumpărături sau la diverse activități prin casă. Unii ar putea spune că eram un fel de slugă. Nu, nu eram. Făceam cu drag tot ce făceam, deoarece Preasfințitul era un om – pâinea lui Dumnezeu. Niciodată nu am plecat nemâncat, fără pachet și fără bani din reședința Preasfinției Sale.

Înainte cu un an de a pleca din această lume, și-a cumpărat un câine de talie mare, pe care-l ținea în casă. Dormea cu el. Maica era exasperată. Făcea mizerie prin casă, rodea tot ce prindea, deoarece era încă pui.

Îl ruga pe Preasfințitul să-l lase afară, dar Preasfințitul nu voia sub nicio formă.

De-a lungul timpului observasem un fapt, care se tot repeta. Preasfințitului, când era în preajma unui copil, i se umpleau ochii de lacrimi. Abia se abținea să nu plângă. Nu doar eu am observat asta.

Cu o săptămână înainte de a pleca din această lume, într-o seară, mi-a zis să-i cumpăr niște mâncare pentru cățelușul lui drag. După ce am lăsat mâncarea maicii, să o pună unde știa că-i e locul, am mers să iau binecuvântare.

Era în dormitor. M-a întrebat dacă maica mi-a dat să mănânc și mi-a pus pachet, lucruri pe care le făcuse deja, apoi mi-a dat niște bani. I-am sărutat mâna și am vrut să plec.

-Alexandru, ia loc!, mi-a zis. Preasfinția Sa stătea în pat, cu dragul lui cățel în brațe.

M-am așezat pe un fotoliu, privindu-l cu atenție.

-Vreau să-ți spun ceva și te rog să nu spui nimănui cât timp voi fi în viață. Apoi, – nu știu cui te va îndemna duhul -, să spui ceea ce-ți voi povesti. Ai fost un copil iubit de părinți?, m-a întrebat, iar întrebarea m-a luat prin surprindere.

-Da, am fost și sunt foarte iubit, i-am răspuns.

Preasfințitul a strâns câinele în brațe și a oftat.

                                               ***

Ne revedem luni, 20 decembrie, când vom avea continuarea acestui articol.

Vă îmbrățișez cu drag!  

Dorință ascunsă în sufletul unui ierarh…

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu

Dorință ascunsă în sufletul unui ierarh…

Avertisment: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

 

Cândva, am cunoscut un ierarh care avea o privire extrem de tristă. Mulți oameni au privirea tristă, dar privirea acelui ierarh purta parcă o durere imposibil de înlăturat. Așa mi s-a părut atunci. Că nu m-am înșelat, aveam să aflu abia anul trecut (2020).

L-am cunoscut cu vreo 23 de ani în urmă. Lucram în presă și scrisesem un articol despre un caz social. M-a sunat la redacție și mi-a zis că a citit articolul, că l-a impresionat foarte mult cazul și că ar vrea să ne întâlnim, pentru a dona o sumă de bani pe care să i-o dau persoanei respective.

Când ne-am întâlnit și m-a privit cu ochii aceia triști, am avut impresia că sufletul său strigă într-un pustiu al durerii. Chiar de la prima întâlnire, am petrecut mai mult de două ore alături de blândul ierarh. Am vorbit pe diverse teme și am convenit că vom ține legătura, ceea ce am și făcut.

Era un om bun, blând, cald, dar prin ochii săi vedeam amprenta suferinței pe care o purta acel suflet nobil.

La una dintre întâlnirile noastre, am îndrăznit și l-am întrebat:

-Sunteți trist sau mi se pare?

-Nu vi se pare, mi-a răspuns. Uneori, ca să nu spun mereu, da, sunt trist… Poate mai trist decât ar trebui să fiu.

După aceste cuvinte, biroul în care eram s-a cufundat în liniște. Nu l-am mai întrebat nimic. Mi-am dat seama că, acolo, în adâncul sufletului său, se afla o povară copleșitoare.

La un moment dat a oftat. Parcă ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele s-au întors în marea de lacrimi din sufletul său.

Am ținut legătura cu ierarhul respectiv, până a plecat din această lume.

În seara în care a fost depus în Catedrală, am mers la priveghi. Ochii aceia triști erau închiși și reci, ca două lespezi de piatră, care închideau, pentru totdeauna, durerea într-un suflet amuțit de prea multe lacrimi.

                                    ***

Continuarea, mâine, vineri, 17 decembrie.

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Daruri de Crăciun

Simbolice, haioase, drăguțe…

Glob personalizat cu numele tău – Red glitter

Suport pentru pahar personalizat cu text – Christmas

Semn de carte personalizat cu text – Christmas tree

Cutie de vin personalizată – Nume festiv

Trusă make-up personalizată cu text Survival Kit

Cană placată cu aur personalizată cu text – Happy Holidays

Suport din lemn pentru creioane și pixuri

Tocător personalizat autentic românesc

Pluș iepure personalizat cu inimioare roz și o poză

Notebook personalizat cu text – Christmas wishes

Sursa: https://www.stargift.ro/categorie/toate-cadourile-de-craciun.html?produse=72

 

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 1 comentariu

„Floarea” Prostiei – „învățătoarea”

Pagina mea de Facebook stătea și ea liniștită, cu prieteni puțini, dar sănătoși la cap, care îmi mai lasă un semn că au trecut pe acolo și… când apare, la articolul „Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire”, „Floarea Prostiei”, asta, pardon, „Floarea Pustiei”, care scrie următoarea elucubrație:

😊

Ascunsă în spatele contului de Facebook, „Floarea Pustiei”, fără DEMNITATEA de a-și arăta adevărata identitate, vine și-mi dă lecții de duhovnicie. Și spun ascunsă, pentru că sigur e o femeie singură, nefericită, care nu știe ce să facă din și cu viața ei. Ca să-și găsească, totuși, o ocupație, vrea să mă catehizeze. 😊

I-am spus că pagina mea de Facebook nu e obligatorie, nici blogul meu nu intră în categoria lecturilor obligatorii, așa că, dacă nu-i convine ce postez, să nu citească. E simplu. Nu?

Păi… să-i răspund la întrebări, zic și să-i demontez „lecția”.

„Floarea” Prostiei, de ce viața monahală nu e subiect de jurnalism? Pentru că așa vreți voi, spălații pe creier, să știți că monahismul este lumea idilică, perfectă, curată în care vin doar „îngeri”, din chemare?

Hai să-ți spun eu, „Floarea” Prostiei, care am stat prin mănăstiri 20 de ani și am mai avut acces și am și la nivel înalt.

Mănăstirile sunt pline de călugări și călugărițe, care au ajuns acolo fie din decepție, fie din cauza sărăciei, fie din cauza multelor complexe și traume. Mănăstirile sunt pline de călugări (ca să nu mai vorbesc de mulți ierarhi) și călugărițe, cu grave probleme psihice, luați/ luate în evidență la spitalele de specialitate. Sunt foarte puțini cei care au mers la mănăstire din chemare.

Că e adevărat ceea ce spun, au dovedit-o multele cazuri (ieșite la iveală) de homosexualitate, pedofilie, corupție, trafic de și cu de toate etc., fapte săvârșite chiar de mai marii Bisericii (vezi cazurile Corneliu Onilă, Teodosie Petrescu, Teoctist Nichitean, Cristian Pomohaci, cel din urmă fiind „un fel de călugăr”, cu „mănăstire privată”, unde munceau o grămadă de sclave care „își găsiseră liniștea” și mulți alții).

„Floarea” Prostiei mă întreba dacă-mi dă pace să creez sminteală în sufletele anumitor oameni.

Acei „anumiți oameni” sunt deja FOARTE SMINTIȚI, așa că nu am cum să smintesc pe cineva deja smintit. Dacă-mi aduce pace faptul că scriu ADEVĂRUL? Da, mi-aduce foarte multă pace.

Mă întreabă și dacă după 20 de ani petrecuți aproape de mediul monahal, gândirea mea nu trebuia „să fie convertită la una duhovnicească”? Ați înțeles? „Convertită”, adică spălată pe creier. Păi, n-am fost „convertită” (a se citi PROSTITĂ) 20 de ani? Slavă Domnului că cel care m-a prostit, M-A ȘI TREZIT, adică Teodosie, fostul meu duhovnic. Prin toate loviturile pe care mi le-a dat, prin faptul că, scoțând din context, mi-a „etalat” spovedania pe toate gardurile, M-A TREZIT în așa fel încât va fi imposibil să mă mai aducă cineva în staulul oilor căpiate.

Vezi „Floarea” Prostiei, dacă mă provoci?! Vedeți, care cum vă mai treziți să mă provocați să mai spun cine știe ce lucruri, pe care poate chiar vreau să le evit.

Vă întreb – pe voi, cei sănătoși la cap -, ați găsit vreun cuvânt denigrator la adresa maicii din articolul „Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire”?

Am scris cu multă compasiune pentru biata femeie, care și-a răstignit viața din cauza unui bărbat care nu o merita. Din ceea ce am povestit, poate unii/ unele… multe au ceva de învățat.

Pe această cale vă anunț că, așa după cum am promis, voi continua cu povești de viață răvășitoare ale ierarhilor, călugărilor și călugărițelor. Nu pentru a-i denigra, ci pentru a înțelege că fuga de a trăi ca un om normal, crezând că poți fi „înger în trup”, costă și, de cele mai multe ori, costă prea mult – viața, care este ireversibilă.

„Floarea” Prostiei, am o rugăminte la tine: Să nu împuiezi (!), că și așa mama proștilor e mereu gravidă.

Iartă-i, Doamne, prostia, care face și floare!

Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii