Sfântul Nectarie din Eghina îi vorbeşte unui copil

Într-o familie din Bucureşti, s-a născut un copil nevăzător. Mama speriată de handicapul copilului a început să meargă foarte des la moaştele Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă. Copilul creştea totuși în întuneric. După ce a împlinit vârsta de 3 anişori, într-o dimineaţă, s-a ridicat din pat şi a plecat la baie. Mama lui era la bucătărie. Când a auzit că se deschide uşa la baie şi când l-a văzut pe micuţ singur l-a întrebat cine l-a ajutat să ajungă la uşă.
-Sfântul Nectarie, i-a răspuns copilul senin.
Femeia a rămas înmărmurită. Nu ştia ce să creadă…

De atunci, periodic, Sfântul îi vorbeşte. Anul trecut, de hramul Mănăstirii Radu-Vodă, copilul a venit însoţit de mama sa. După ce au sărutat sfintele moaşte, femeia a vrut să-l ia pe copil şi să plece.
Băiatul s-a oprit şi a „privit” îngrijorat către raclă.
-Stai puţin! Sfântul vrea să-mi spună ceva. E aici în picioare lângă raclă şi e foarte supărat. Plânge…

Hai mamă! a zis copilul după câteva minute. Sfântul plângea rău. Mi-a spus: Vezi tu câţi oameni sunt aici la rând? Dacă ai ştii câte păcate fac şi cât de mult îl supără pe Dumnezeu!!!…
Aşa este. Din păcate „rândul” la sfintele moaşte a devenit un obicei… şi atât.

Întâmplarea povestită de un preot martor la scena petrecută.

 

Postat de Mihaela Ion in Religie, 3 comentarii

Va multumesc

 

In Lumea Sperantelor au paşit peste 68.000 de vizitatori.

Va imbratisez pe toti  <3 

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii

„Nicio hotărâre sinodala nu mă va face sa rup sufletul unui om”

 

Eram într-o delegaţie la Constanţa. ÎPS Teodosie abia ce fusese numit Arhiepiscop al Tomisului. Fiind acolo m-am gândit să trec pe la ÎPS Lucian să-i spun că i-a trimis Dumnezeu un om foarte bun. Bătrânul Arhiepiscop era în bibliotecă. Era trist… avea privirea pierdută.

-Înaltpreasfinţite am trecut să vă văd şi să vă spun că Dumnezeu v-a trimis aici un om foarte bun.

Bătrânul Arhiepiscop a început să plângă.

-Sora Mihaela am primit ordin să părăsesc reşedinţa. Unde să mă duc după o viaţa în care am trăit aici? O să mor înainte de vreme. O să-mi fie dor de mare, de pescăruşi, de pereţii ăştia…

Mi-au dat lacrimile. L-am prins de mână şi i-am spus:

-Înaltpreasfinţite noul Arhiepiscop îmi e duhovnic, după cum îl cunosc, nu vă va da afară din casă.

-Nu va avea de ales, nu depinde de el, e hotărâre sinodala să părăsesc reşedinţa.

-Înaltpreasfinţite, trebuie doar să credeţi că nu va fi aşa, am spus, deşi nici eu nu prea mai vedeam o soluţie.

Bătrânul Arhiepiscop a dat din cap şi şi-a desprins mâna din mâna mea. S-a ridicat… a mers la fereastră.

-Sora Mihaela… o să mor cu sufletul sfâşiat…

L-am rugat să ieşim să ne plimbăm puţin pe faleză. Şi am ieşit… Privea marea cu o tristeţe copleşitoare… După un timp l-am condus la reşedinţă şi am plecat. Cum am ieşit, l-am sunat pe ÎPS Teodosie şi i-am spus tot…

-Va fi aşa cum aţi zis…

-Păi cum Preasfinţite ?

-Vorbim la Bucureşti. Cum ajungeţi veniţi la mine.

Şi am ajuns…

-Ce faceţi Preasfinţite? l-am întrebat cu lacrimi în ochi. E hotărâre sinodala…

-Nicio hotărâre sinodala nu ma va face sa rup sufletul unui om. Asta să fie clar. Vă rog mult, mergeţi şi vorbiţi cu Înaltul spuneţi-i că va rămâne acolo până în ultima clipă. Să nu aibă nicio teamă. Vă rog! Mergeţi!

Şi am mers…

Mihaela Ion

Foto – internet

Va urma

 

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 5 comentarii

Prin anotimpuri la mormantul lui Eminescu

Poetul a tăcut, cufundat în gândurile şi amintirile sale. La un moment dat a ridicat privirea şi s-a uitat insistent la icoana Maicii Domnului, care era agăţată pe peretele scorojit.
-Ea, Măicuţa Domnului îmi mai alină singurătatea şi durerea. „ Răsai asupra mea lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară ; / O, maică sfântă, pururea fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină.” . În momentele mele de disperare, la Ea şi la Fiul ei, aleg, iar ei mă ascultă şi-mi dau putere să mai îndur încă o zi povara lumii acesteia. Pentru mine, viaţa aceasta nu înseamnă nimic şi oricând aş fi dispus să renunţ la ea, dar când mă gândesc la „ blândul nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora” , mi-e jenă de neputinţa mea. Atunci, tac, plâng şi-l rog să mă ierte, pentru că şi eu l-am răstignit.
Obosit, poetul a vrut să-ţi sprijine capul pe masă, şi din greşeală, a împrăştiat pe jos câteva dintre manuscrisele sale.
-Of, Doamne, averea mea! a exclamat.
S-a aplecat şi le-a adunat cu grijă.
-Voi pleca din această lume cu un singur regret şi anume că nu ştiu ce se va alege de manuscrisele mele. Aici, a spus atingând manuscrisele, e viaţa mea… sufletul meu… semnul meu că am trecut prin această vale a plângerii. Pe cine să rog să nu le distrugă? Să nu distrugă lacrimile unei vieţi amare?
Chipul poetului era contorsionat de durere.
-Manuscrisele mele, of, Doamne, manuscrisele mele! a spus ca-ntr-o rugăciune copleşitoare…

Fragment DE VORBĂ CU EMINESCU – interviu imaginar – Prin anotimpuri la mormantul lui Eminescu

Postat de Mihaela Ion in Carti, 0 comentarii