Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Începând de astăzi, voi deschide seria unor povești de viață impresionante ale celor care, crezând că fugind de lume, fug și de omul din ei – povești de viață ale călugărilor și călugărițelor. Și, pentru a nu se găsi unii care să facă pe interesanții și să spună că: parcă ai zis că nu mai vorbești despre mizeriile îmbrăcate în rochii negre (linkul mai jos), îi ajut să „dezlege” misterul.

Nu vreau să mai vorbesc despre mizerabilii și mizeriile lor, mai ales nominal, atât timp cât nu sunt provocată, asta neavând nicio legătură cu poveștile de viață ale unor călugări și călugărițe.

Am totuși o rugăminte la voi. Să aveți răbdare cu mine! Articolele vor fi fragmentate deoarece, fiind povești destul de lungi, nu-mi permite timpul să le scriu fluviu.

 În cei 20 de ani petrecuți în chingile religiei am vizitat multe biserici și mănăstiri, în cele din urmă fiind chiar găzduită, uneori, pe termene destul de lungi. Când lucram în presă, am scris o serie de articole în legătură cu o mănăstire, în care am locuit o lună și jumătate, cu pauzele aferente de la sfârșitul săptămânii. Și acesta este doar un exemplu.

Am avut destul timp să cunosc și să mă apropii de mulți preoți, călugări și călugărițe.

Poveștile pe care urmează să le scriu, nu le-aș fi putut spune niciodată dacă aș fi rămas sub epitrahilul „mântuitor” al duhovnicului… pus pe grumazul sufletului meu. Acum sunt un om liber și pot decide ce este bine pentru viața mea, pot face și spune ce simt, pot trăi cu adevărat.

                                              ***

Merele – drumul către o poveste tulburătoare

 

Într-una dintre mănăstirile în care am fost găzduită, în cei 20 de ani de habotnicie, am întâlnit o călugăriță, trecută de 80 de ani, care locuia într-o casă departe de corpul de chilii al mănăstirii, casă care aparținea lăcașului de cult. Duhovnicul ei era un călugăr care mă aprecia foarte mult. De fapt, sentimentul de respect și de admirație era reciproc.

Seara mă plimbam prin curtea mănăstirii alături de călugărul respectiv și îl conduceam până în fața porții casei în care locuia maica. Până acolo mai povestea una, alta.

Fiind duhovnicul ei, cunoscându-i viața și frământările sufletești, o vizita în fiecare seară. De multe ori o găseam în curte pe călugărița respectivă, o salutam și mă întorceam în mănăstire.

Într-o seară de vară, conducându-l pe părinte, am găsit-o stropind florile. Avea o curte plină de flori și pomi fructiferi. Era un adevărat colț de Rai.

I-am spus că are o curte minunată, iar ea m-a invitat să-mi dea niște mere. Am intrat, am luat merele, i-am mulțumit și m-am retras.

Sesizasem un lucru foarte straniu pentru o călugăriță, și anume, că maica nu participa la slujbe. Aș fi vrut să-l întreb pe părintele ei duhovnic, dar nu am îndrăznit. Peste câteva zile însă, întrebarea: de ce maica nu vine la biserică (?), avea să primească, pe neașteptate, răspunsul.

Mergând, ca de obicei, către casa maicii, Părintele mi-a spus:

-Să știți că și maica vă place foarte mult. Poate ar fi bine să vă apropiați de ea. E o fire retrasă. Deși face prescuri pentru biserică în fiecare zi, la slujbe participă de două ori pe an: de Paști și de Crăciun. Are o poveste tulburătoare. Nu v-o pot spune, pentru că mi-a mărturisit la spovedanie, dar dumneavoastră, cu felul dumneavoastră de a fi, sigur vă veți putea apropia de ea și sigur vă va povesti. Merită să o ascultați. Cine știe (?!), poate vreodată o veți așterne pe hârtie. Și iată că vorbele Părintelui au fost profetice.

Acele mere pe care călugărița mi le-a dat aveau să deschidă drumul către o poveste răvășitoare.

Va urma.

                                                     ***

Cei care îmi urmăresc blogul, intuiesc deja că ne vom vedea luni, 22 noiembrie.

Vă îmbrățișez cu drag!

Zile minunate să ne fie!

                                                     ***

Acest articol este susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

Distrusă de un călugăr

                                                   

 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Înmormântarea – un moment de mare intimitate

De multe ori am vrut să vorbesc despre acest subiect, dar probabil că acesta este momentul. Și este momentul, deoarece poate fi un preambul la articolul (pe care tot încerc să-l termin) despre înmormântarea tatălui meu.

De-a lungul timpului am participat, din păcate, la multe înmormântări. Unele decente, altele pestrițe, altele pe post de spectacole – și lista ar putea continua.

Cel mai revoltător moment a fost acela în care vedeam că sunt anumiți indivizi – dintr-o specie dubioasă, căci oameni nu-i pot numi – care își făceau selfie cu mortul. Un astfel de moment l-am trăit la priveghiul Mitropolitului Bartolomeu, când „credincioase evlavioase ” se fotografiau cu marele om de cultură și ierarh Bartolomeu Anania.

La un moment dat, chiar le-am zis preoților care erau de rând la sicriul Mitropolitului, să nu le mai permită oamenilor să facă fotografii cu un om care nu se mai poate apăra de „iubirea” lor.   

Preoții au ridicat din umeri și au spus că nu au ce să le facă. Ar fi putut face ceva, dar nu le-a păsat. Secvența aceasta am descris-o pe larg în cartea „Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania”.

Moartea nu este nici o glumă, nici un spectacol, nici o repetiție pentru un act artistic. Moartea este un moment solemn de trecere, un moment de mare intimitate. Pandemia a venit să ne învețe multe lucruri, printre care și asta, când la înmormântare nu aveau voie mai mult de 8 persoane.

Din punctul meu de vedere, la priveghiul/ înmormântarea unui om, ar trebui să participe DOAR cei pe care i-a iubit. Sper că sesizați nuanța, cei pe care i-a iubit, nu și cei care parcă l-au iubit sau cei care chiar l-au iubit. Am precizat doar nuanța, nu voi dezbate subiectul acum, pentru că este unul foarte amplu (subiect pe care am de gând să-l reiau atunci când îmi va permite timpul).

Voi vă amintiți care a fost primul om mort pe care l-ați văzut? Vă amintiți ce stări v-au încercat?

Eu îmi amintesc.

Abia împlinisem 10 ani, când am auzit bătând clopotul și zvonindu-se printre vecini că va fi depusă în biserica satului o tânără din Ploiești, care avea loc de veci în cimitirul satului nostru. La mai puțin de două ore de la acest zvon, a ajuns și mașina mortuară, din care a fost scos un sicriu cu o tânără îmbrăcată în mireasă. Eu cu prietenele mele din copilărie, fiind în vacanța de vară, ne jucam la poartă, când am auzit o vecină spunând:

-Duceți-vă și voi la biserică, să vedeți o mireasă moartă!

Îndemnați de curiozitatea copilărească, am lăsat joaca și am mers la biserică. Pe catafalc zăcea un sicriu, în care era, într-adevăr, o tânără îmbrăcată în rochie de mireasă, cu voal și diademă pe cap. În mâini avea buchetul de mireasă. Era tânără și frumoasă, ca o păpușă de porțelan învăluită în voaluri fine. Aveam impresia că doarme și că, atunci când se va trezi, va avea ceva important de spus.

M-am așezat într-o strană și am privit-o minute în șir. Nu prea înțelegeam ce însemna moartea și, pentru că nu înțelegeam, imaginea aceea nu m-a înfricoșat deloc.

În cele două zile în care a fost în biserică, eu – locuind foarte aproape de lăcașul de cult – mergeam de multe ori pe zi să o văd. În cea de-a doua zi, am mers aproape de sicriu, i-am atins rochia și am mângâiat-o pe mâini. Era rece. Am tresărit. M-a săgetat un fior din creștetul capului până în vârful picioarelor. Atinsesem un om învăluit de aripa morții. Cu toate astea, am mai mângâiat-o o dată și încă o dată. Nu știu dacă mi-era milă de ea sau dacă voiam să-i încălzesc mâinile. Mi-amintesc faptul că o femeie cu ochii înlăcrimați, – cred că mama ei -, mi-a spus:

-E moartă, nu se mai trezește. Nu știu ce ne vom face fără ea.

M-am retras într-o strană și am continuat să o privesc.

În ziua înmormântării, o altă femeie  (probabil rudă cu mireasa moartă), înainte ca sicriul să fie scos din biserică, a zis:

-Aduceți copii pentru coroane!

În învălmășeala aceea m-am trezit în fața bisericii, alături de alți copii. Femeia aceea lua câte doi copii cărora le dădea o coroană, apoi un bărbat îi așeza la poarta bisericii și le explica ce au de făcut.

Când femeia a ajuns la mine și la o vecină de vârsta mea, a zis:

-Luați voi coroana asta, că e mai mică!

M-am dat doi pași în spate și i-am făcut semn că nu vreau.

-De ce nu vrei?

-I-am făcut semn că nu vreau și am ieșit din curtea bisericii.

Nu am plecat însă. Așteptam să văd ce se întâmplă cu mireasa moartă. În drum spre mormânt, mergeam relativ aproape de bărbații care purtau sicriul pe ultimul drum. În sincronizarea sau desincronizarea pașilor lor vedeam tulul rochiei de mireasă cum se mișca.

Când am ajuns la mormânt și am văzut că, peste păpușa de porțelan îmbrăcată în mireasă, se pune capacul sicriului, după care urma să fie coborâtă în groapa proaspăt săpată, mi-am acoperit fața. Începusem să înțeleg ce este moartea. Aș fi vrut să plec, să nu aud cum bolovanii de pământ cad peste sicriul în care zăcea frumoasa mireasă, dar nu am avut pe unde. Cimitirul era ticsit de oameni.

Eram prizoniera unui moment dureros, care pentru mine – la vârsta aceea – era prea mult. Bocete, membri ai familiei care picau din picioare de durere, preoți care cântau „Veșnica pomenire”, gropari care strigau: „Vezi că s-a prins chinga! Ridică! Bă, n-auzi? Ridică! Ridică odată, că-l scap!”

După ce sicriul a început să fie acoperit cu pământ, oamenii s-au risipit și ei. Atâția oameni la înmormântarea unei tinere pe care nu o cunoșteau? De ce? Pentru că era tânără și îmbrăcată în rochie de mireasă? Pentru că se dădeau covrigi și colaci? Pentru ce?

Am plecat acasă cu o greutate pe suflet, de parcă toată durerea acelor momente se așezase pe sufletul meu.

Noaptea am visat secvența drumului către mormânt. Pe la jumătatea cimitirului, mireasa moartă s-a ridicat din sicriu, m-a privit și mi-a zis:

-Când m-ai mângâiat pe mâini, am crezut că-mi ești prietenă. De ce n-ai vrut să duci coroana?

Am făcut ochii mari și am întins mâinile către ea. Am vrut să o mângâi din nou pe mâinile-i reci și să-i spun că n-am putut.

Dimineața, am rupt un trandafir alb din grădinița casei și am mers la ea la mormânt.

-Am venit să-ți spun că nu am putut să duc acea coroană, nu știu de ce, dar nu am putut. Ți-am adus acest trandafir, să mă ierți și să-ți spun că da, îți sunt prietenă și nu te voi uita niciodată, am șoptit.

Și n-am uitat-o!

                                    ***

Ne revedem vineri, 19 noiembrie.

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 0 comentarii

Confesiunea unui preot

Vă spuneam că în perioada verii – timp în care am lipsit din mediul online – am și citit (linkul mai jos). Dintre cărțile citite atunci mai aveam de prezentat 3 cărți. Astăzi, deja „scăpăm” de două 😊, deoarece ambele fac parte dintr-o serie: „Confesiunea unui preot” și „Slujba de la miezul nopții”, de Sierra Simone. Două cărți scrise într-o manieră agresivă, cu foarte multe scene pornografice, brutale și destul de dezgustătoare (ca să nu zic scabroase).

Este prima serie (și ultima) de acest gen, pe care o citesc. Și asta nu pentru că aș (mai) fi vreo mare pudică, dar consider că astfel de cărți nu merită să le acord din timpul meu.

Seriile scrise de această autoare sunt foarte populare, deci… avem destui consumatori de pornografie. Nu înțeleg cum unii, citind astfel de „literatură”, își satisfac nevoile sexuale. Adevărul e că astfel de cărți nu te lasă chiar indiferent. Seria respectivă mi-a stârnit și mie ceva – SILĂ.

În zilele în care am citit, am făcut cură de slăbire. 😊 Deci… până la urmă seria mi-a fost de folos. Când vreau să țin cură de slăbire, citesc și cealaltă carte, ”Gustul păcatului”, scrisă de aceeași autoare, pe care am cumpărat-o pentru că a fost un pachet promoțional. Vă dați seama… dacă se numește și Gustul păcatului, în perioada în care o citesc, țin post negru. Nici apă nu beau. 😊

Ca să nu fiu răutăcioasă până la capăt, seria are și câteva secvențe destul de importante, unele chiar impresionante, umbrite, din păcate, de agresivele scene pornografice.

Vă las în compania câtorva pagini. „Delectați-vă!”

Pentru cei care vor spune: „Vaaaaiiii (!!!), ce citește Mihaela Ion!”, iar apoi vor rupe internetul să comande seria sau – și mai și – seriile, las linkurile aici, nu de alta, dar să nu se mai obosească. 😊

Poate le prindeți și la reducere, cum le-am luat și eu în vară.

https://bookzone.ro/carte/pachet-confesiunea-unui-preot?gclid=EAIaIQobChMI7d3T5LuY9AIVfY1oCR0jlgY1EAAYASAAEgKmpPD_BwE

https://bookzone.ro/cautare?term=simone

 

Pădurea care vindecă

 

 

Postat de Mihaela Ion in O carte pe săptămână, 0 comentarii

Plăcere nevinovată

M-am trezit așa… cu o plăcere nevinovată, aceea de a face gogoși de banane cu fulgi de ovăz.

De curând, o prietenă de pe Facebook îmi spunea că o bucură faptul că am început să postez din produsele pe care le folosesc, pentru că de foarte mult timp a vrut să-mi spună că și-ar dori să pătrundă mai mult în universul meu. Și dacă sunteți mai mulți care aveți această dorință, acesta poate fi un început.

Încă de dimineață, parcă m-am logodit cu bucătăria 😊. Am făcut și tot fac dulceață și compot de gutui, deoarece gutuii mei din curte au fost foarte generoși cu mine, mi-au dat de lucru.

Până la ora asta am mai făcut o supă cremă de legume, dar și mâncare de praz cu orez și măsline. După această postare, voi trece la plăcerea nevinovată: gogoși de banane cu fulgi de ovăz.

Rețeta mea de bază este: 2 banane coapte, fulgi de ovăz, o linguriță de scorțișoară, praf de copt. Peste bananele pasate se adaugă fulgii de ovăz, scorțișoara și praful de copt. Se amestecă bine, până se obține un aluat consistent din care se pot modela gogoșile. Dacă doriți ca gogoșile să fie crocante, le puteți prăji / coace imediat, dacă doriți să fie mai pufoase, lăsați aluatul 10–15 minute, timp în care fulgii de ovăz se înmoaie. Din același aluat se pot face fursecuri / biscuiți.

După cum v-am spus, aceasta este rețeta de bază, dar eu, în aluat, încep să mă joc adăugând diverse, depinde de inspirația de moment: nuci, semințe, stafide etc. Și cum nu mai sunt de mult adepta prăjelilor, gogoșile mele sunt mai mult coapte.

Dacă nu ați încercat această rețetă și doriți să o încercați, vă doresc poftă bună și aștept impresiile voastre.

Vă îmbrățișez cu drag!

Ne revedem luni, 15 noiembrie.

Noua mea pasiune

Postat de Mihaela Ion in Aventuri vegetariene, 0 comentarii