Departe de lume…

Fotografii, înregistrări video, trăiri, amintiri, ceas după ceas, zile și nopți. Un alt periplu Botoșani – Biserica Uspenia, apoi Mănăstirea Agafton[1] – locul în care timpul a uitat să mai curgă. Mănăstirea părea zugrăvită într-un tablou peste care trecuseră mai mult de 100 de ani. Doar biserica mare, aflată în renovare, mai amintea faptul că totuși acel așezământ monahal face parte din realitatea zilelor noastre.

Maica stareță, Ambrozia Hrițuc, după ce m-a primit cu deschiderea unui om în sufletul căruia se află Hristos, mi-a prezentat mănăstirea. În locul acela ”sechestrat” într-o pace a vremurilor trecute, locuise cândva cele trei mătuși ale marelui poet Mihai Eminescu[2]. Avea mai puțin de 12 ani când[3], Eminescu, punea într-o desagă Ceaslovul, covrigi, colaci și mere și dispărea câte 2-3 zile în pădurea din spatele mănăstirii. Mătușile lui erau foarte îngrijorate pentru faptul că ”Mihăiță”, cum îl alintau, dormea prin păduri. Deși au încercat, nu au putut să-l înțeleagă niciodată. ”M-am chinuit, dar nu l-am înțeles. Sufletul lui avea un lacăt mult prea mare pentru a-l putea deschide” spunea maica Olimpiada.[4]

Mergând cu maica stareță și povestindu-mi câte ceva despre casele acelea îmbătrânite, cu pereți fisurați, iar unele pe jumătate acoperite, am ajuns în fața unei căsuțe ce părea că vrea să se ascundă în pădure. Mică, veche și izolată, lăsa impresia că s-a rătăcit de surorile ei.

-În casa aceasta se retrage, foarte des, Înaltpreasfințitul, a spus maica stareță, iar cuvintele sale au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu.

În cel mai neașteptat mod, Dumnezeu mă smerea și-mi arăta că, eu care căutam să văd lucrurile în profunzimea lor, puteam fi superficială, uneori.

-Cine? Înaltpreasfințitul Teofan? am întrebat uluită, crezând că nu am auzit bine.

-Da, Înaltpreasfințitul. Când îi permite timpul și mai ales în posturi, se retrage aici o săptămână, două, depinde de programul pe care îl are.

-Cum? Înaltpreasfințitul rămâne aici, în căsuța aceasta fără curent electric și fără apă curentă? Fără niciun fel de condiții?

-Da. Și pe noi ne-a surprins. Ba mai mult, în săptămânile în care locuiește aici, singur, fie nu iese din casă, fie se plimbă singur prin pădure. Se roagă, se roagă tot timpul… mănâncă o dată în zi, foarte puțin și numai hrană uscată. Nimic gătit.

Mi s-a pus un nod în gât. Îmi venea să plâng. Știam că Mitropolitul Teofan este un călugăr bun, știam că postește, că se roagă, știam că e sincer și sensibil, știam că are o fire meditativă, dar că alege să se retragă zile și nopți, într-o casă care semăna cu o peșteră, nu mă așteptam. Tocmai ce-l etichetasem că trăiește într-un lux în care eu nu aș fi putut trăi și… Dumnezeu mă adusese în fața unei căsuțe, care parcă se pregătea să se prăbușească, o căsuță cu niște condiții precare în care eu chiar nu aș fi putut locui, dar în care Mitropolitul Teofan își trăia momente de taină ale sufletului său. Aș fi vrut să mă apropii, să privesc puțin pe fereastră, dar nu am putut. Dacă aș fi făcut asta, aș fi simțit că tulbur gândurile, rugăciunile și lacrimile lăsate acolo de Înaltpreasfinția Sa.

-Măicuță, rar rămân fără cuvinte, dar acesta este unul dintre acele momente rare.

-Îl cunoașteți pe Înaltpreasfințitul?

-Da, îl cunosc de când era Episcop – Vicar Patriarhal. Știam că e un om special, dar văd că e mult peste ceea cea am crezut și am înțeles.

-Când ne-a zis că această căsuță va fi adevărata reședință a Înaltpreasfinției Sale, am crezut că glumește. În prima seară când a rămas aici și am văzut că șoferul pleacă singur, ne tot uitam pe fereastră așteptând să vină să-l ia pe Înaltul. ”Maică, Părintele Mitropolit, chiar rămâne aici”, i-am spus maicii secretare pe la ora 22.30. ”Hai să încuiem poarta!”. După ce am încuiat poarta, parcă tot nu ne venea să credem. Am mers împreună până aproape de căsuța aceasta și am văzut cum se reflecta în fereastră flacăra unei lumânări, semn că Înaltpreasfinția Sa se ruga.

Mi-am trecut mâna peste frunte și am oftat. Imaginea Mitropolitului Teofan, cu mâinile încrucișate și privirea în pământ, îmi spunea mult mai multe decât în seara în care fusesem la reședință.

După câteva ore petrecute la Mănăstirea Agafton, când soarele plecase demult de pe cer, i-am mulțumit maicii starețe și m-am întors la  Memorialul Ipotești, Popasul turistic Floare albastră, unde eram cazată. . O mulțime de stări se îmbulzeau la ușa sufletului meu. Primisem o primă lecție din lungul șir care avea să urmeze.

[1] Detalii în cartea ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu”
[2] Schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu, schimonahia Olimpiada fiind și stareța mănăstirii
[3] Poezia ”Fiind băiet păduri cutreieram”, a fost inspirată și din nopțile petrecute în pădurea de lângă Mănăstirea Agafton
[4] ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu” – pagina 89

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Cuvinte…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Într-o căsuță ca aceasta se retrage Mitropolitul Teofan.

Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil – monument istoric din cadrul Mănăstirii Agafton. 

Biserica mare

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Cuvinte…

După ce i-am dat și eu cărțile pe care i le adusesem, am povestit una, alta… În timp ce vorbeam, admiram în continuare palatul care, cu adevărat, părea ireal.

-În ce lux trăiți… Înaltpreasfințite! i-am zis către finalul convorbirii. Eu n-aș putea să trăiesc într-un astfel de loc.

-Eu trăiesc foarte bine, a zis încrucișându-și mâinile, semn că se închisese, că nu mai era dispus să poarte un dialog.

-Văd, am spus zâmbind. Sper că nu v-ați supărat pentru faptul că am spus ce am gândit.

-Nu m-am supărat. V-am răspuns, a zis vizibil afectat.

-Vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a mă primi. Voi rămâne pe aici aproape două săptămâni. Am multe drumuri de făcut. Dacă nu v-ați supărat pe mine, voi mai trece înainte de a pleca spre București.

-Nu m-am supărat deloc. Vă aștept, a spus cu privirea în pământ.

-Îmi mai dați binecuvântare sau nu? am întrebat văzând că nu mă mai privește.

-Sigur că vă dau. Să aveți o noapte liniștită! a spus tot fără să mă privească.

M-a condus până la ușă, apoi a intrat în grabă în reședință. Știam că Înaltpreasfințitul este un om sensibil, dar nu credeam că o să-l afecteze ceea ce îi spusesem.  

În drum spre hotel mă întrebam de ce l-or fi deranjat atât de mult cuvintele mele. În curând, aveam să înțeleg faptul că, îl rănisem pentru că-l etichetasem după realitatea imediată pe care o oferea acel palat. Pentru graba mea de a exprima ceea ce văzusem superficial, Dumnezeu avea să mă smerească într-un mod neașteptat.

Când am ajuns la hotel l-am sunat pe duhovnicul meu și i-am povestit.

-Vaaai, nu se poate! a exclamat. Cum să-i ziceți așa ceva? Dumneavoastră chiar nu vă puteți abține?

-Inutilă întrebarea. Știți bine că nu.

-Sunați-l măcar și cereți-vă iertare!

-Pentru ce să-mi cer iertare? Pentru că am spus ce am gândit?

-Și dacă se supără pe dumneavoastră, nu vă pare rău?

-Sigur că-mi pare, știți bine că eu îl apreciez foarte mult pe Înaltpreasfințitul încă de la București.

-Atunci cereți-i iertare!

-Nu am pentru ce. Nu înțelegeți? Nu simt să fac asta.

-N-aveți niciun pic de diplomație, a zis stupefiat.

-N-am. Pentru mine, diplomația este echivalentă cu viclenia, deci: n-am.

-Nu e chiar așa.

-Pentru mine chiar așa e. În fine voi vedea la întoarcere dacă mă va mai primi.

-Nu-mi vine să cred că ați fost în stare să-i ziceți așa ceva. Sunați-l! Vă rog!

-Nu-l sun. Ce vreți să fiu fățarnică și să-i spun că îmi pare rău pentru că am spus ce am gândit, dacă nu-mi pare? Vreau să mă odihnesc. Îl sun mâine să-l mai întreb o dată dacă s-a supărat.

-Bine. Aveți grijă ce faceți! Doamne ajută! Noapte bună.

Am stins lumina și m-am așezat pe pat. Imaginea Mitropolitului cu mâinile încrucișate și cu privirea în pământ, începuse să mă pună pe gânduri. Conștiința mă avertiza că nu am făcut bine ce am făcut. În primul rând, Înaltpreasfințitul moștenise acea reședință, nu o construise Înaltpreasfinția Sa, iar în al doilea rând, chiar dacă am spus ce am gândit, trebuia să folosesc totuși alte cuvinte, având în vedere faptul că, știam cât de sensibil este Mitropolitul Teofan. Am adormit cu gândul că în următoarea zi voi încerca să îndrept cumva lucrurile.

În zorii zilei, când alarma telefonului a sunat, l-am oprit instinctiv. Aș fi vrut să mai dorm puțin, dar brusc mi-am adus aminte că urma o zi foarte plină: Parcul Copou, Muzeul Eminescu, Ipotești, ”lacul codrilor albastru” și altele dacă mi-ar mai fi rămas timp.[1] M-a pregătit pentru o primă zi petrecută pe meleagurile amprentate de numele genialului Eminescu. Înainte de a ieși din hotel, l-a sunat pe Mitropolitul Teofan. Mi-a răspuns mai greu, deși, în timp ce suna telefonul, mă gândeam că nu-mi va mai răspunde. L-am întrebat dacă, totuși, este supărat din cauza cuvintelor mele.

-Nu sunt supărat, v-am spus și aseară. Știu că spuneți ceea ce gândiți.

-Așa e, dar cred că trebuia să fiu puțin  mai atentă la cuvinte. Îmi dați speranța că ne vom vedea și după ce voi termina documentarea?

-Sigur, numai să mă anunțați cu o zi înainte să vă spun când mă puteți găsi. Călătorie plăcută în continuare și spor în tot ceea ce v-ați propus!

I-am mulțumit și m-am și liniștit. Știam că Înaltpreasfințitul Teofan este sincer. Știam că nu folosește cuvinte de complezență. Am vizitat tot ce am putut vizita în ziua respectivă, apoi am plecat către Ipotești.

[1] Detaliile acelei deplasări – în cartea ”Prin anotimpuri la mormântul lui Eminescu”

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Nu pierdeți fragmentul de mâine! Urmează ceva ce nu vă puteți închipui.

Sfânta Parascheva părea vie

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Sunteți minunați!

Mulțumesc, prieteni!  Am primit foarte multe mesaje, foarte multe urări, flori, imagini personalizate etc. Manifestarea voastră m-a copleșit. Vă îmbrățișez cu toată iubirea 

Chiar dacă este destul de târziu și chiar dacă sunt după o zi foarte plină, din iubire pt voi, vă ofer, peste puțin timp, un nou fragment din Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Ziua mea de naștere

A fost cândva o noapte de 15 octombrie 1969, când m-am grăbit să vin pe lume. Nu știu dacă lumea avea nevoie de mine sau eu aveam nevoie de lume. Nu știu dacă voiam să evadez din pântecele mamei pentru a o cunoaște mai repede sau mama era nerăbdătoare să mă cunoască. Cert este că m-am grăbit riscând, din punct de vedere medical, să nu supraviețuiesc, dar Dumnezeu avea alte planuri cu mine, altele decât spunea știința.

Am avut o copilărie fericită, am crescut într-o familie cu principii morale, dar când lumea mi s-a prezentat, m-am simțit străină de tot ce-mi oferea. Nu mă regăseam în nimic, mă speriau toate câte erau în jurul meu. Timiditatea excesivă pe care o aveam, mă făcea să fug, să mă ascund, să-mi fie greu, foarte greu în mijlocul lumii. Încercam să mă apăr devenind uneori agresivă, alteori arogantă sau respingătoare…

Călătorind prin hățișurile lumii am căzut, m-am rănit sau alții m-au dărâmat și m-au rănit… rău… prea rău. Atunci când eram jos, jos de tot, când mi-era greu până să și ridic privirea spre cer, sufletul meu striga cu disperare către Dumnezeu. Și El întotdeauna mi-a răspuns, El a avut întotdeauna timp pt mine, El nu m-a uitat niciodată…

Astăzi, după zeci de ani în care am primit tot felul de lovituri, mai ales de la oameni care au însemnat ceva pt mine, astăzi sunt un om împlinit și fericit. Din cele mai cumplite experiențe, am învățat cele mai prețioase lecții. Din drumul plin de mărăcini pe care am umblat, astăzi trăiesc într-o grădină cu cele mai frumoase flori; astăzi merg pe drumuri presărate cu flori; astăzi lumea mea este o lume de poveste.

50 de ani… când spun această vârstă parcă vorbesc despre altcineva, pt că eu nu mă regăsesc în numărul acestor ani… nu simt deloc această vârstă… Sunt pregătită pentru noi experiențe, pt călătorii, pt o iubire de poveste… care există deja…

Și da… din nou 15 octombrie – ziua mea de naștere. La mulți ani, mie!

Ar fi multe de spus, dar… în această seară… atât…

Am o imensă rugăminte la voi, cei care aveți de gând să mă felicitați: nu-mi mai scrieți mesaje pe chat, pt că e foarte obositor pt mine, lăsați un comentariu pe fb sau pe blog, dacă puteți, dacă nu aveți vreo constrângere, dacă nu puteți, decât să-mi scrieți pe chat, unde nu voi răspunde, mai bine nu mai spuneți nimic.

Mulțumesc pt înțelegere!

Aici – despre structura mea de învingătoare

Tac, dar și tăcerea poate fi…

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 4 comentarii