Omul tristeții

 

Când omul tristeții-și gândește trăirea,

Când pune tăceri peste vorbe de dor,

Își leagă în lanțuri simțirea și firea,

Trăgând peste toate cortină de nor…

 

Zâmbește în măști făcute pe fugă,

Se mută-n iluzii jucate perfid,

Ar merge, ar pleca, ar vrea să se ducă

Sau poate ar vrea să dispară subit.

 

Dar nu e nici zi și nu e nici noapte

Și nu e nici drum care duce spre el,

Pierdut prin dureri, suspine și șoapte…

Se stinge lumina, speranțele pier.

 

Când omul tristeții se scurge prin viață,

Rămâne o urmă de fum cenușiu,

Rămân înghețate doar măști de paiață…

În loc de-amintiri… rămâne pustiu…

 

3 martie 2019

Mihaela Ion

Lasă un răspuns