Oameni ca noi

În vis mă tem că iubesc
E un supliciu trezia
Oameni ca noi se topesc.
Lupi sfârtecă agonia.

 

Ce biserici te vor, ce instanţe mă mint,
Arde-n dor de poeţi, izbăvirea, iubind
Nu sunt eu, nu eşti tu, ci doar măşti care ard
Ne chemăm, ne gonim, posesiv, revanşard
Cântă viaţa. eu plâng, tu ai vrea să te-mbeţi
Planuri tandre se frâng, sus, în nori violeţi
Şi acum, când îţi scriu, viaţa e ca oricând
Doar ratăm expresiv, clipa vieţii trecând

 

Ai bagajul făcut, pe un pat de hotel
Cuplul lumii e sfânt, rana vieţii, altfel,
E-o putere să taci, în război nevăzut
Când ispita e ştreang, ce mai e de făcut?!
Nimeni nu vrea ce sunt şi aş vrea, tu să ştii
Vor bucăţi, vor fâşii iar eu mor, pe felii,
La povestea ce-a fost, un delir, un spital,
Dacă eu n-am să pot, tu să scrii un final.

Clara Mărgineanu.

Poem din volumul ,,Sărutul femeii poem”, Ed. Semne, 2015

Zadarnicul ,,De ce?”

Lasă un răspuns