O jucărie suflată din cer

Când am ajuns era deja noapte. Dintr-un 10 septembrie călduros de București, ajunsesem într-un 10 septembrie răcoros de munte. Brazii adormiți își legănau crengile în cântecul duios al unei adieri de vânt. L-am sunat pe părintele Melchisedec Ungureanu, starețul Mănăstirii Lupșa. I-am spus că am ajuns. Deși, în mănăstire, nu primea spre găzduire femei, de data aceea a făcut o excepție. Știa că urma să particip la hramul mănăstirii ”Înălțarea Sfintei Cruci” și că urma să-i iau un interviu Înaltpreasfințitului Andrei Andreicuț, Arhiepiscopul de Alba Iulia. Mai aveam și un al treilea gând, și anume, să iau legătura cu Părintele Rafail Noica, pustnicul din munții Apuseni. Știam că părinții de la Mănăstirea Lupșa urcau la Părintele Rafail Noica pentru a-i duce cele necesare și speram, cu ajutorul lor, să ajung și eu la fiul celebrului filosof Constantin Noica.

Părintele stareț m-a însoțit la camera de cazare și mi-a spus că, în clădirea destinată oaspeților, voi fi singură.

-Nu mai avem pe nimeni cazat aici, sper să nu vă fie teamă, a zis așteptând, din priviri, un răspuns.

-Nu mi-e teamă, părinte. Mergând prin delegații am fost cazată în fel și fel de condiții. Vă mulțumesc mult! Să aveți o noapte liniștită!

-Și dumneavoastră la fel! a zis și s-a retras.

L-am sunat pe duhovnicul meu, i-am spus că am ajuns și că peisajul pare unul superb.

-Nu am reușit să văd mare lucru. E întuneric și eu deja sunt foarte obosită ca să mai pot cerceta puțin zona.

-Peisajul de munte e întotdeauna încântător. Să vă bucurați de tot ce vedeți acolo! Acum odihniți-vă! Vorbim mâine!

Am închis telefonul, am desfăcut bagajul și după un duș fierbinte, a urmat un somn profund și odihnitor.

Dimineața m-am trezit și am privit pe fereastră. Munții, cu vârfurile în ceață, păreau niște hornuri care torceau povești. Bătea încă vântul și brazii încă îți legănau crengile somnoroase. De la fereastra camerei în care eram cazată, vedeam bisericuța din lemn, ca pe o jucărie suflată din cer. Călugării, toți tineri, se îndreptau către bisericuța aceea mică, dar atât de atrăgătoare.

După ce am mai admirat puțin peisajul mirific, am coborât pentru a participa și eu la Sfânta Liturghie. Aerul proaspăt al muntelui purifica tot ce era în jur. Locurile acelea aveau atâta gingășie, încât nu știam dacă sunt într-o delegație sau am ajuns, din întâmplare, într-o poveste. Pe poteca îngustă, în drum spre biserică, aveam impresia că pășesc pe urmele unor îngeri, care coborâseră din cer peste noapte, pentru a lăsa urmele Raiului în acea mănăstire.

Am intrat în bisericuța din lemn, mică, joasă și dulce. Sfânta Liturghie începuse deja. Câțiva credincioși ascultau cu evlavie glasurile preoților care slujeau aproape în șoaptă. Era pentru prima dată când participam la o slujbă șoptită. Atunci am înțeles cel mai bine de ce spun Sfinții Părinți că, în tăcere îl întâlnim pe Dumnezeu. Atunci am înțeles de ce pustnicii aleg să stea departe de zgomotul lumii. Și tot atunci am înțeles care este diferența dintre adevărata Liturghie și Liturghia ca spectacol. În intimitatea acelei biserici, parcă însuși Dumnezeu vorbea în slujba șoptită. De la începutul Sfintei Liturghii și până la sfârșit, totul s-a desfășurat într-o rânduială a păcii.

După slujbă, părintele stareț, Melchisedec, foarte tânăr și sfinția sa, ne-a invitat pe toți la masă. De la credincioși am aflat că, în acea mănăstire, așezată parcă la marginea lumii, după fiecare Sfântă Liturghie, avea loc agapa creștină. Încă din primele ore petrecute acolo, mi-am dat seama că acea mănăstire mică, era condusă de un suflet mare.

După rugăciunea de mulțumire, părintele stareț, m-a invitat la stăreție. Un loc modest, dar încărcat de binecuvântare. Părintele Melchisedec, deși era foarte tânăr, avea așezarea unui mare duhovnic. Printre altele i-am spus că, pe lângă interviul pe care doresc să-l realizez cu Înaltpreasfințitul Andrei, aș vrea să ajung, dacă se poate, și la părintele Rafail Noica.

-Din păcate ați ajuns în perioada în care părintele nici nu coboară, nici nu primește pe nimeni. Are o anumită rânduială a tăcerii. În acest timp nici măcar pe noi nu ne primește. Dacă avem nevoie neapărat de un sfat, îi scriem. Până și călugărul care are ascultare să-i ducă cele necesare, când ajunge, ia doar binecuvântare, îi lasă ce are de lăsat și pleacă. Nu schimbă nici măcar un  cuvânt. Mâine, este ziua în care călugărul respectiv urcă la Părintele Rafail. Ați putea totuși să faceți o încercare. Scrieți-i o scrisoare în care să-i spuneți exact ce doriți și sigur veți primi un răspuns, a spus părintele pe un ton foarte cald și apropiat.

-Vă mulțumesc pentru sugestie. Chiar asta am să fac, imediat ce vom încheia convorbirea. Aveți cumva un plic? l-a întrebat nerăbdătoare.

-Sigur. Mereu avem plicuri la îndemână, a zis trăgând un sertar din care a luat un plic. După ce terminați, vă rog să-mi aduceți scrisoarea, să o punem în bagajul pregătit pentru Părinte!

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Vă mai rog ceva…

Nu-mi mai țineți predici!

2 comentarii

Leontina Ciubotaru

Dumnezeu sa va aiba in paza Sa !

🤗🤗🤗

Lasă un răspuns