”Nu puteam să-i înțeleg firea…”

-Mergeam împreună la biserică, iar fetele erau înnebunite după el, și-a continuat bătrâna povestirea. Văzându-l cu mine credeau că e vreun nepot de-ai mei, rudă ceva și îmi cereau numărul de telefon să sune. Eu le dădeam în speranța că își va face și el o prietenă. Nici nu voia să audă. Îl sunau fetele, îi spuneam că e căutat, iar el mă ruga să le spun că nu e acasă. Îl tot îndemnam: du-te, măi mamă, și tu la un suc, la o cofetărie cu băieții și cu fetele. ”Nu am timp doamnă, am de învățat. Apoi am de dat meditații”. Mereu primeam același răspuns… Viaţa lui se împărţea între biserică şi facultate. Zicea că visul lui e să-i slujească Lui Dumnezeu și că Lui vrea să-i închine toată viața. N-am înțeles niciodată de ce nu și-a făcut și el măcar o prietenă înainte de călugărie. Ar fi putut. Era foarte curtat…

-Vă spun eu, de ce. Nu a vrut să dea speranțe deșarte vreunei fete/femei, nu a vrut să-și bată joc de sufletul nimănui. Duhovnicul meu a hotărât să se călugărească încă de la vârsta de 17 ani. Iubirea sa pentru Dumnezeu a fost mai mare decât orice altă iubire sau decât orice altă tentație. V-a spus doar, că Lui Dumnezeu vrea să-i închine toată viața.

-Da, măi mamă, dar măcar să fi încercat poate se căsătorea și se făcea preot de mir, tot preot era și tot Lui Dumnezeu îi închina viața.

-Deși e un om plin de iubire, a vrut să-i aparțină numai lui Dumnezeu, s-a dăruit cu totul Ziditorului nostru.

-Și chiar nu o fi avut niciodată nicio prietenie scurtă măcar, cu o femeie? Mi-am pus de multe ori întrebarea asta.

-Nu. N-a avut. Duhovnicul meu e neatins de păcat.

-Ești sigură?

-Foarte sigură, am spus fără ezitare.

-Sunt uluită, uluită a zis bătrâna!

Cuvintele femeii mi-au amintit de momentele de la începutul călătoriei mele duhovnicești, alături de Înaltpreasfințitul, momente în care încercam să îl înțeleg, să-l descopăr și nu puteam. Nu eram în stare  să cuprind cu mintea atâta bunătate, atâta răbdare, atâta putere de a ierta.

-Când m-a sunat să mă roage să te primesc, a spus bătrâna întrerupându-mi amintirile, mi-a vorbit foarte frumos despre tine încât am crezut că îi ești rudă. Cred că ține foarte mult la tine.

-Știu. În inima sa mare am loc și eu, iar sentimentul este reciproc.

-Vrei să-mi mai spun ceva despre el?

-Da, sigur, vă ascult!

-Ți-am spus că a fost foarte sărac, a continuat bătrâna. După ce s-a preoțit l-am rugat să vină să-mi facă o sfeștanie. Se mutase deja de la mine. A venit dragul de el. Era foarte răcit. Deși abia se ținea pe picioare a făcut sfeștania alături de diaconul care îl însoțea. După slujbă i-am invitat la masă. De rău ce-i era, n-a putut să mănânce. M-a rugat să-i fac un ceai cu lămâie și mi-a cerut o batistă. Nici batistă nu avea bietul copil. Cât timp a mâncat diaconul, el a stat în pat. Cred că avea și febră. A băut ceaiul, și-a mai revenit puțin și a plecat.

După câteva zile a venit să-mi aducă o batistă în locul celei pe care i-am dat-o. Probabil mai câștigase vreun bănuț de la vreo sfeștanie. Și eu ca proasta, pentru că și în ziua de azi îmi pare rău, am luat-o. Trebuia să i-o las, că doar nu era o avere. Bietul copil, și-o fi dat banii de pâine să cumpere batista aia. A fost cinstit mamă, credincios și respectuos și uite că Dumnezeu nu l-a lăsat. De multe ori mă uitam la el, încercam să-l înțeleg și nu puteam. Nu puteam să-i înțeleg firea. N-avea nimic dintr-un tânăr de vârsta lui. N-avea prietenă, nu căuta distracții, nu ieșea măcar să se plimbe, mi se părea prea matur pentru vârsta pe care o avea. Îl priveam și îl vedeam ca pe o mare liniștită la suprafață, dar nu puteam să înțeleg cât de adâncă era… Și uite ce om mare a ajuns acum…

-Păi, nu știți că în apele cele mai adânci se nasc perlele?

-Așa e, mamă! Vorbă mare ai spus!

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns