„Nu pleca…”

Bărbatul, care uitase că e tată, își strângea nervos bagajul fără să-i pese de lacrimile soției lui, de lacrimile și de zbuciumul bietei fete prizoniere într-un trup de bărbat.

-Să nu îndrăzniți să mă căutați! Mi-e scârbă de niște creaturi infecte ca voi. Să vă duceți dracului cu schimbarea voastră de sex, cu tot!, le-a aruncat cuvintele cu sadism, din ușă, și-a luat bagajul și a plecat.

Damian a sărit din pat și, într-o ultimă încercare disperată, a vrut să-l prindă de mână înainte de a ieși pe ușa apartamentului.

-Nu pleca, tată!, l-a implorat plângând.

-Eu nu sunt tată pentru un nebun ca tine, ai înțeles?!, a zis arătând amenințător cu degetul către bietul copil. De azi sunt mort pentru tine; mort, înțelegi?! Și așa ești și tu pentru mine, a spus și a ieșit fără să se mai uite în urmă.

Femeia și-a amintit cum Damian a căzut în genunchi și și-a lipit palmele și fruntea de ușa închisă, plângând în hohote.

Și-a amintit cum nu putea să-l dezlipească de ușa pe care tatăl lui o închisese pentru totdeauna.

Nu uitase nimic, nimic din calvarul prin care trecuse și trecea alături de unicul ei copil, pe care și-l dorise și pentru care se rugase, ani de-a rândul, să-l aibă… ca pe o mare binecuvântare.

Și-a amintit cum, după plecarea tatălui, au început drumurile pe la medici, pe la psihiatri, pe la psihologi, pe la biserică… Ar fi mers oriunde, numai să-i ușureze sufletul copilului de o așa povară.

Își strânsese șorțul de bucătărie în pumni, ca și cum ar fi vrut să se țină de ceva pentru a nu cădea în gol… În golul disperării…

Revedea cu ochii minții prima zi în care au mers să-i schimbe garderoba Serenei, acela fiind primul pas către tranziție. Își amintea cum în ochii ei triști, sfâșiați de durerea plecării tatălui, apăruse un pic de lumină, când a ieșit din cabina de probă îmbrăcată cu prima rochiță. O grea și cumplită luptă s-a dus și în sufletul ei de mamă. Nu doar că nu-și închipuise niciodată așa ceva, dar nu văzuse nici măcar un film sau nu citise măcar o carte în care o mamă născuse un băiețel, pe care îl crescuse 15 ani, neștiind că în el se răzvrătea fata, mai apoi femeia care „locuia” clandestin în trupul străin. Acceptase ideea, din iubire pentru copilul ei, dar se străduia din răsputeri să facă și ea tranziția la nivel psihologic, apoi la nivel sufletesc, să se obișnuiască să i se adreseze ca unei fete, să îi spună Serena în loc de Damian.

Și-a amintit cum, după ce Serena a împlinit 18 ani, a mers disperată la fostul ei duhovnic – în care avea nemărginită încredere și îl vedea ca pe ultima speranță -, să-i ceară niște bani împrumut pentru a completa suma necesară operației de corecție a sexului, operație care ar fi adus liniștea în trupul mult prea chinuit al fetiței ei.

Fostul ei duhovnic, „omul lui Dumnezeu”, nu doar că nu a ajutat-o, dar a și batjocorit-o spunându-i că e mai nebună decât băiatul ei, a amenințat-o că va arde în focul iadului și că își va trage și copilul după ea. La modul cel mai umilitor i-a spus că nu o mai primește la spovedit, deoarece el nu vrea să spovedească femei date, de bunăvoie, pe mâna satanei.  

Nici nu ar mai fi fost nevoie să-i spună și că nu o mai primește la spovedit, oricum nu ar mai fi venit, după umilința îndurată.

Doar mirosul prăjiturii cu vișine, pe care o făcuse după plecarea Serenei, a trezit-o din gândurile ei tulburător de dureroase. 

Fragment din romanul „În trup străin”.

                                            ***

Următoarea postare luni, 18 octombrie.

”Lasă-l să plece!”

Lasă un răspuns