Nopți cu… Teodosie… Mă durea să-l văd așa…

 

7 februarie 1999. Ziua Patriarhului Teoctist. Împlinea 84 de ani.

Cu o seară înainte, Teodosie îmi spusese că ne vedem, în următoarea zi, la slujbă.

Dimineața… slujba a început în atmosfera aceea de sărbătoare, cu mulțime de ierarhi, de unde lipsea, cine credeți(?)… Teodosie. Am crezut că întârzie, dar nu. Minutele treceau, iar el nu apărea. I-am dat un sms și l-am întrebat ce s-a întâmplat de nu a venit la slujbă. Mi-a răspuns tot printr-un sms și mi-a spus să fiu liniștită că nu a pățit nimic. Să-l sun după Liturghie.

Când l-am sunat, era foarte agitat. Mi-a spus că nu a putut ajunge deoarece a avut alte treburi. M-am întrebat: oare ce treburi a avut mai importante decât Liturghia și ziua Patriarhului Teoctist.

-Nu sunteți bine, i-am zis. Eu am niște întâlniri până la 18.30 – 19.00, dacă doriți, vin la dvs., după aceea.

-Veniți! Vă aștept! Cam pe la ora 19.00 voi fi și eu acasă.

Când am ajuns, mi-a deschis chiar el. Venise de câteva minute. Era obosit, stresat, avea privirea tulbure, părea că ascunde sau pregătește ceva.

-Nu arătați bine deloc! Ce e cu dvs.? l-am întrebat îngrijorată.

-Nimic. Sunt puțin obosit, atât, a spus mușcându-și buzele.

-N-ați fost la slujbă, dar măcar la masă ați fost?

-Nu, mi-a răspuns oftând.  

-Lăsați asta! Vorbim după ce mă eliberez! Trebuie să vină cineva să semnez niște documente. Mâncați ceva? Îi zic maicii să pregătească?, m-a întrebat preocupat.

-Nu. Vă mulțumesc! Am mâncat.

-Niște fructe?

-Da. Mai târziu. Mâncăm împreună! Dacă vă pot ajuta cu ceva până terminați dvs. programul.

-Da. Vă rog! Deschideți plicurile astea și vedeți ce conțin, mi-a zis dându-mi un teanc de plicuri, pe care îl luase de pe masa din sufragerie.

În timp ce el semna documente, vorbea la telefon, mai primea pe câte cineva, eu am desfăcut plicurile, am așezat pomelnicele pe care am scris suma de bani trimisă și le-am îndosariat. La fel am făcut cu scrisorile, cu solicitările și ce mai conțineau plicurile respective.

Pe la ora 23.00, a încuiat ușa reședinței. Nu mai era nimeni de venit.

-Ați zis că vreți să mâncăm fructe, a spus și s-a îndreptat spre sufragerie unde avea în permanență o fructieră plină cu fructe diverse.

În timp ce eu am luat un măr, el și-a încrucișat brațele și a oftat. La momentul acela nu știam ce semnifica gestul respectiv. Era semn că s-a închis, că ascunde ceva. Era sigur că voi insista să aflu ce e cu el și atunci a încercat să caute un răspuns mulțumitor pt mine și salvator pt el.

-Dvs. nu mâncați?, l-am întrebat.

-Nu, a zis oftând din nou.

-Păi… atunci nu mai mănânc nici eu, am zis și am vrut să pun mărul la loc.

-Nu fiți copil! a spus încercând un zâmbet.

-Tocmai că sunt… știți asta! Mâncați dvs., mănânc și eu, nu mâncați, nu mănânc.

-Bine, bine, a repetat și a luat o banană pe care a învârtit-o între degete până am mâncat eu mărul.

-Dacă nu mâncați banana aia… mă supăr rău. V-am tot urmărit să văd ce aveți de gând. Ce faceți? Toarceți? Sau ce? Mâncați de bunăvoie sau trebuie să vă forțez?

-Bine, bine, mănânc, a zis oftând și a desfăcut banana.

După ce a mâncat, l-am întrebat ce a pățit. A zis că nimic important și că și dacă îmi spune, nu se schimbă cu nimic situația. Am insistat să spună, argumentând că și dacă nu se schimbă situația măcar nu duce singur povara.

Atunci mi-a zis că el nu mai înțelege nimic. Nu înțelege de ce Patriarhul Teoctist nu-l ascultă deloc. De ce nu-l primește să-i vorbească… așa… ca unui părinte. (Lucrul acesta mi l-a spus de multe ori, în diverse situații, deși colaboratorilor, seminariștilor etc., le spunea că e preferatul Patriarhului Teoctist). L-am îndemnat să insiste. Mi-a zis că a insistat și că e în zadar, că de fiecare dată primește același răspuns: ”Vorbește la arătare!”, adică în sinod, de față cu toți ierarhii.

-Preafericitul mă face să-mi schimb impresia despre el, am zis, la un moment dat, revoltată. Nu se poate să se poarte așa cu un om atât de bun ca dvs.

-Vă rog! Vă rog… să nu-l judecați!, a spus schimbând frecvența. Eu sunt îngăduitor cu neputințele oamenilor.

-Sunteți, dar iată cât de mult vă afectează, am zis îngrijorată.

-M-a mâhnit puțin această situație, dar o să-mi treacă. Vă promit!

-Sunteți și extrem de obosit. Cred că ar trebui să mă retrag. Aveți nevoie de odihnă.

-V-aș ruga să rămâneți cu mine, dacă se poate!

-Sigur că rămân. Așa cum îmi sunteți dvs. alături, așa vă voi fi și eu întotdeauna.

-Vă mulțumesc mult! Povestiți-mi ce ați mai făcut azi, a zis și s-a așezat pe un fotoliu.

M-am așezat și eu pe celălalt fotoliu și am început să-i povestesc. După un timp… a ațipit. Am tăcut. Era obosit, mult prea obosit. Mă uitam la icoana de pe peretele din fața mea și mă rugam să-i fie bine. După câteva minute… a tresărit.

-Măăă scuzați, a zis privindu-mă ca și cum s-ar fi simțit vinovat. Am ațipit.

-Stați liniștit! Sunt obișnuită! Doar nu e prima dată când ațipiți în prezența mea. Ce e cu dvs.? De fiecare dată când ațipiți, tresăriți? Visați ceva?

-Ăăă… nu, a zis încurcat. Nici nu mi-am dat seama că am tresărit. Îmi povesteați ceva. Vă ascult!, a spus și și-a sprijinit capul pe spătarul fotoliului.

I se închideau ochii. Era extrem de obosit. Pe la ora 2.30 i-am zis că mă retrag, pt că deja era foarte târziu. M-a rugat să mai rămân puțin.

-Dacă mai puteți sta să dorm 15 minute…

-Eu am zis să plec tocmai pt a vă odihni. Dar dacă vă e bine să rămân, mai rămân. Să știți că mă doare foarte rău când văd că un om ca dvs. e atât de nedreptățit, am zis simțind că mâhnirea din sufletul lui era destul de mare.

 La vremea aceea… îl vedeam ca pe îngerul trimis de Dumnezeu, pt a-mi arăta că există Rai.

-Nu vă tulburați! O să vedeți că Dumnezeu mă ajută să trec și peste asta.

L-am îndemnat să se odihnească, deși durerea lui mă durea foarte rău…

A ațipit din nou. Peste câteva minute a tresărit… iar și iar. Strângea brațele fotoliului, se crispa… Părea că se ferește de ceva sau de cineva. Mi-am oprit un oftat la marginea inimii și m-am întrebat de ce un înger ca el (căci așa îl consideram), are un somn atât de agitat? Și pt a nu mai vedea imaginea aceea care începuse să mă tulbure, am vrut să merg la bibliotecă, să iau o carte.

În momentul în care m-am ridicat de pe fotoliu, deși era cu ochii închiși, m-a întrebat dacă plec.

-Nu. Cum să plec fără să vă spun? Voiam să merg la bibliotecă, dar nu mai merg, am zis văzând că i-am tulburat somnul.

-A trecut un sfert de oră? m-a întrebat tot cu ochii închiși.

-Nu, n-a trecut. Odihniți-vă! l-am îndemnat, deși nu aveam de gând să stau cu ochii pe ceas.

Mi-am așezat capul pe spătarul fotoliului și am închis ochii. Eram și foarte obosită și nici nu mai voiam să-l văd tresărind.

Pe la 3.45 s-a trezit și m-a întrebat de ce l-am lăsat să doarmă atât de mult.

-Pt că e noapte, pt că sunteți obosit, pt că noaptea se doarme… sunt suficiente motivele enumerate? l-a întrebat îngrijorată. Ați tresărit tot timpul. Ce e cu dvs.? Ați visat ceva?

-Nu. Eu nu visez, a zis sacadat căutând parcă un răspuns. Probabil din cauza poziției incomode.

-Păi… v-am spus să mergeți să vă odihniți ca omul, în dormitor… N-ați vrut…

-Lăsați asta! Ziceați că plecați într-o delegație. Când asta și cât stați? a întrebat schimbând subiectul. I-am răspuns, apoi am vorbit… diverse.

-Să mergeți să vă odihniți și dvs. puțin!, m-a îndemnat… pe la ora 4.30.

L-a sunat pe X – șoferul lui de taină și i-a spus să vină să mă ia apoi să se întoarcă pt că vor pleca… Șoferul a întrebat dacă nu cumva e prea devreme. Teodosie i-a spus că nu, pt că mai are de trecut printr-un loc.

Unde a fost în acea zi de 7 februarie 1999 – ziua Patriarhului Teoctist, de nu a venit nici la slujbă, nici la masă, nu știu. Unde a plecat ”cu noaptea în cap”, nu știu. Cert este că, IPS Vasile, Arhiepiscopul Târgoviștei, era deja destul de bolnav. În anul acela i-au fost amputate ambele picioare, unul de la genunchi, celălalt de la gleznă, iar în octombrie 1999 a și plecat din această lume.

Probabil că încă din februarie 1999 începuse lupta pt funcția de Arhiepiscop al Târgoviștei. Probabil Teodosie încercase să-i smulgă cumva, prin cineva, o promisiune Patriarhului Teoctist și pt că nu reușise, a fost atât de supărat pe el încât nu a venit nici măcar la Liturghie.

La alegerile din decembrie 1999, candidații pt postul de Arhiepiscop al Târgoviștei au fost: IPS Nifon și Teodosie.  

Despre ziua alegerii și despre noaptea ce a urmat, am vorbit într-un alt articol pe care îl veți găsi mai jos.

După seara aceea de 3 decembrie 2018, când l-am văzut pe Teodosie transformându-se din ”înger de lumină” (cum îl credeam), în reprezentant al iadului, m-am tot întrebat de ce s-a întâmplat acest lucru? De ce striga că vrea să încheiem această relație, deși spunea că nu i-am greșit cu nimic? De ce nu-mi spunea măcar un motiv?

M-au măcinat foarte rău aceste întrebări. Până într-o zi când… mi-am dat seama că el în prezența mea era în siguranță, că știa că sunt acolo pt el 24 din 24, știa că sunt cel mai loial om din viața lui etc. În ziua aceea am înțeles că eu, pt el, eram oglinda în care se vedea așa cum voia să fie – SFÂNT. Prezența oamenilor la slujbele lui, la ușa biroului lui, era necesară, dar nu-l împlinea. Știa că acelea sunt situații de conjunctură. El avea nevoie de un om care să fie mereu cu el și mereu sa-i arate, să-i spună… că e ”sfânt”.

Omul acela… am fost eu. Când ”oglinda” în care se vedea cum voia să fie, i-a arătat adevăratul chip al sufletului lui, a vrut să o spargă, să o distrugă, să o calce în picioare. În momentul acela, Universul lui interior, din care își mai lua energia, s-a prăbușit.

Teodosie… atât de multe lucruri am înțeles după fiecare lovitură pe care mi-ai dat-o, după fiecare rană pe care mi-ai făcut-o și atât de mult mi-aș fi dorit să ți le spun față către față…

Mi-aș fi dorit… atunci… Atunci… când tu te distrai pe suferința pe care mi-o provocai… Acum… nu-mi mai doresc. Acum… pot să ți le spun și public…

Mi-am dorit să te oprești din toate relele, să îndrepți ce mai era de îndreptat, să-ți găsești liniștea, să te odihnești, să te împaci cu tine și cu trecutul tău… Cu sinceritate ți-am spus toate aceste lucruri și altele, dar… tu… ai preferat să fugi… Să fugi de tine… OMUL… și să defilezi prin lume cu funcția… cu dorința de mărire care te va distruge de tot.

Oprește-te, Teodosie! Oprește-te până nu vei fi oprit!!!

Și nu uita… Nu te urăsc, dar nici nu te mai pot lăsa să mă calci în picioare prin intermediul unor adunături… 

Voi ajunge și la nopțile petrecute la Constanța, dar și la cele petrecute la Dorna Arini

În curând… Nopți cu… Teodosie… Căuta un refugiu…

Nopți cu… Teodosie… În el se răscoleau toate durerile…

Teodosie: ”Sunt aproape nimic”

 

Lasă un răspuns