Nopți cu… Teodosie… Căuta un refugiu…

 

Privind în urmă, mi-am dat seama că… Teodosie… deși ziua era tot timpul cu zâmbetul pe buze, noaptea… nu zâmbea niciodată. Noaptea era alt om, foarte diferit de cel din cursul zilei. Noaptea dădea buzna peste el… omul. Se răzvrătea bărbatul Macedon. Dezbrăcat de măreția funcției, rămânea omul acela speriat de el, de traumele nevindecate, de poverile și de compromisurile pe care le adunase… în numele mitrei. Pt. el noaptea era un chin, cum este și astăzi…

Dacă atunci aș fi înțeles ce se întâmpla cu ”îngerul meu”… și mi-ar fi permis, aș fi putut să pătrund în hățișurile sufletului lui… aș fi putut să-l ajut. Atmosfera era prielnică, timpul destul, încrederea exista și ea, iubirea… la fel.

Când mi-am dat seama că ierarhul din fața mea, nu e un înger, nu e un sfânt coborât din icoană, ba, dimpotrivă, e un om plin de slăbiciuni, de frustrări, de traume, de frici etc… a fost prea târziu. Se statornicise, ca să nu spun, îmbătrânise, în rele. I se împietrise inima. Devenise un robot agățat de funcție, care trăia prin și pt. funcție. Pe omul din el nu-l mai accepta. Îl topise demult… în dureri neștiute. 

La un moment dat, i-am spus ceva (nu intru în detalii, pt. că nu doresc acest lucru).

-E prea târziu… Dacă aș fi știut astea când aveam 30 de ani, parcursul vieții mele ar fi fost altul… a zis oftând din adâncul sufletului.

Și după ce am înțeles ce se întâmpla cu el… și după ce am hotărât să rămân lângă el trecând peste toate câte aflasem, în loc să accepte, să se accepte așa cum e și să îndrepte ce mai era de îndreptat, a preferat să pozeze în continuare în sfânt… în exterior și să moară, încet, dar sigur… în interior.

Revenind la o altă noapte petrecută cu el… tot când era la București… revăd filmul acelei nopți, dar de data aceasta cu subtitrare.

Era o noapte obișnuită. Pe la ora 2.30, m-a sunat… ”Tati” și m-a întrebat, ca de obicei, dacă pot veni la el. Răspunsul a fost… evident… da.

-Îl trimit pe … X să vă ia, a spus aproape în șoaptă.

-Nu! Vă rog! Mă descurc. Mi-e jenă de omul acela. A venit de ”n” ori să mă ia noaptea. Ce o să creadă?

-Fiți liniștită! Nu are mintea spurcată.

Am acceptat. Nu aveam de ales. Când am ajuns, mă aștepta în pragul casei. I-a mulțumit șoferului și i-a zis că o să-l sune pe la 6.00 pt. a mă conduce la adresa unde locuiam.

A urcat treptele în grabă. L-am urmat în tăcere. Ne-am așezat pe locurile unde se ”scria” povestea… Unul lângă altul, într-o tăcere care… poate… se voia a fi altceva. De fiecare dată eu eram cea care iniția dialogul. Nu am încercat niciodată să tac… să văd cât ar fi tăcut… să văd dacă ar fi spus ceva și ce ar fi spus… să văd dacă doar prezența mea îi era… destul…

După vreo 30 de minute, cred, am auzit o ușă deschizându-se. O ușă a unei camere care era în partea de casă unde avea dormitorul. Mirată… l-am întrebat dacă mai e cineva în casă.

-Da. Este… Toto (să-i zicem).

-S-a mutat la dvs.?

-Da. E un băiat sărman. L-am luat de la cămin pt. că râdeau colegii de el. E un băiat sensibil. Mi-a fost milă… mi-a spus ocolindu-mi privirea.

Nu știu dacă până la venirea mea se întâmplase ceva între el și tânărul respectiv, cert este că era foarte trist… foarte abătut… Și dacă s-ar fi întâmplat ceva, faptul că mă chemase să stau cu el, dovedea clar că, fie îl mustra conștiința, fie se simțea murdar, căzut și… avea nevoie de mine, de cea care îi spunea că e un înger, de cea care se comporta cu el ca și cu un înger. Nu era liniștit. Căuta un refugiu…

Și-a încrucișat brațele și și-a așezat capul pe spătarul fotoliului. Din arhiereul de peste zi, rămăsese călugărul fără engolpion, bântuit de bărbatul Macedon…

Clipea des. Îi venea să plângă…

-Nu vă simțiți bine? Ce e cu dvs.? l-am întrebat îngrijorată.

-Sunt puțin obosit. Atât. Nu vă faceți griji!

-Păi… dacă sunteți obosit, de ce m-ați chemat?

-Ăăă… v-am chemat, pt. că nu prea am avut timp să vorbim în cursul zilei, a încropit un răspuns.

-Și e ceva urgent de vorbit? l-am întrebat nedumerită.

-Da… a șoptit. Știți… când am fost împreună la… a zis și a adus în discuție un subiect care mie nu mi se părea deloc stringent.

Am discutat vreo 10 minute pe marginea acelui subiect, apoi… a oftat și a închis ochii.

-Să vă cânt un cântec de leagăn? l-am întrebat zâmbind.

-Nu. Mai bine îmi recitați o poezie pe care ați scris-o curând, a zis încercând un zâmbet, care nu i-a reușit.

-Mai bine vă recit ”Cățeluș cu părul creț”, am spus aplecând capul ca și cum m-aș fi uitat cu atenție la el. Mă jucam. Evident.

-Sunteți o răsfățată, a zis privindu-mă scurt.   

-Ce noutate? Chiar nu știam. Haideți să vă spun o poveste? Vreți?

-Da. Vreau. O poveste adevărată. Știu că aveți multe.

A închis din nou ochii, iar eu am început să-i povestesc ceva.

După un timp, a ațipit. A tresărit. Din nou a ațipit și din nou a tresărit. Lumea lui interioară era bulversată, sufletul nu-și găsea liniștea. Prezența mea îi mai aducea cât de cât alinare.

-Măăă scuzați. Am ațipit! a zis privindu-mă ca un copil care tocmai făcuse o boacănă.  

-Că ați ațipit, nu e o problemă, problema e că ați tresărit de multe ori. Ce e cu dvs.? Ce vă frământă? am întrebat îngrijorată.

-Acum nu mă frământă nimic, a zis aproape șoptind. Când o să fie ceva care mă frământă, vă spun.

Noaptea… vorbea foarte încet. La momentul acela credeam că vorbește așa, pt. a nu le trezi pe maici. Nu știu ce era în capul meu și cum nu-mi puteam da seama că maicile, chiar și dacă ar fi vrut să audă, nu ar fi avut cum… din camera lor.

Abia după ce începusem să înțeleg ce se întâmplă cu el, abia când a venit într-o noapte la mine, prin 2017, mi-am dat seama că, indiferent de împrejurări, noaptea, vorbește foarte încet.

Atunci chiar l-am întrebat:

-De ce vorbiți încet? Suntem doar noi în casă.

-Așa vorbesc eu. Dvs. m-ați molipsit. Așa vorbiți la spovedanie, mi-a răspuns privindu-mă cu un soi de teamă. Se gândea probabil că voi descifra motivul pt. care vorbea încet… noaptea… când eram doar eu cu el.

Târziu, după acel 3 decembrie 2018, am înțeles de ce vorba încet.  ”Dvs. m-ați molipsit. Așa vorbiți la spovedanie”, au fost cuvintele care au dezlegat misterul. Vorbea încet, deoarece… avea nevoie de intimitate, de siguranță…

Amintirile se rostogolesc peste dureri trecute… multe amintiri, dar mă opresc aici.

Teodosie… mi-am propus ca acest articol să fie ultimul, despre tine, din anul acesta. Și pt. că mi-am propus asta… și pt. că vin sărbătorile… și pt. că nu te urăsc… îți doresc să ai sărbători liniștite!!!… Poate va veni o zi în care să vrei să te regăsești, să te accepți, să te ierți… să îndrepți ce mai e de îndreptat… să trăiești, nu doar să exiști mimând sfințenia, bunătatea, iertarea…

Îți mulțumesc… pt. ce m-ai făcut să cred că ești! Ar fi fost de vis, de Rai, dacă ar fi fost și adevărat. Tu ai fost cea mai folositoare lecție a vieții mele. M-ai trecut prin toate… prin iubiri înalte, prin atenție excesivă, dar și prin catacombele indiferenței… m-ai arătat Raiul, mi-ai deschis cufărul cu povești despre îngeri, dar m-ai și aruncat în ghearele iadului… m-ai înălțat pe nori, dar m-ai și târât prin toate noroaiele…

Astăzi… mi-e sufletul liniștit…

Pe tine… Teodosie… te-aș așeza într-o cutie a amintirilor. Dar unde? În cutia amintirilor frumoase, nu ai loc, deoarece nu totul a fost frumos… În cutia amintirilor dureroase, nu meriți, pt. că nu totul a fost dureros. Unde să te așez… Teodosie? La răscruce de amintiri?

Nopți cu… Teodosie… Mă durea să-l văd așa…

 

Lasă un răspuns