„Ne-ați blestemat, măicuță!”

 Atmosfera plăcută din cerdac începuse să fie umbrită de amintiri extrem de dureroase. Maica s-a ridicat și a așezat perna de pe un scaun, deși nu era nevoie de asta. A fost un gest prin care încerca să-și ascundă lacrimile, să le sechestreze în sufletul ei, pentru a putea povesti până la capăt.

-Vă spuneam că, după 21 de ani, la ușa casei mele avea să apară o femeie… O femeie pe care nu o cunoșteam…, a continuat așezându-se pe scaunul de la masa pe care trona încă farfuria în care mai erau câteva bucățele de plăcintă cu mere și ulcelele în care compotul de mere era pe sfârșite.

Eram acasă. Sora mea abia se întorsese de la biserică. Se anunța o zi obișnuită, dar, la un moment dat, s-a auzit o bătaie în ușă. A ieșit sora mea, crezând că e o maică din obștea mănăstirii. Nu era. Era o femeie îmbrăcată în negru, abia cărând un coș cu fructe, legume, zahăr, arpacaș, orez, făină, ulei, biscuiți și altele. Nu s-a prezentat, a întrebat direct de mine. Deși soră-mea a insistat să spună cine e, nu a dorit. Până la urmă, i-a spus să aștepte și m-a chemat.

În momentul în care am deschis ușa, am văzut o străină, pe care credeam că nu o văzusem niciodată în viața mea.

Am invitat-o aici, în cerdac și am întrebat-o cu ce ocazie a venit și de ce m-a căutat tocmai pe mine (?!), din moment ce nu o cunosc. „Nu mă mai cunoașteți”, a zis femeia și ochii i s-au umplut de lacrimi. „Sunt Florina, soția fostului dumneavoastră iubit. Ne-ați blestemat, măicuță. Ne-a murit băiatul. Avea doar 21 de ani. Imediat ce ne-am căsătorit, am rămas însărcinată. Era singurul nostru copil și a murit, într-un accident, în săptămâna nunții”.

Când am auzit cuvintele: „a murit, într-un accident, în săptămâna nunții”, m-a străfulgerat un fior din creștetul capului până în vârful picioarelor. Băiatul murise în săptămâna nunții, așa cum tatăl lui îmi ucisese sufletul și viața.

„Îmi pare rău”, am îngăimat. „Nu v-am blestemat. Cum aș fi putut să-l blestem pe cel pe care l-am iubit mai mult decât propria-mi viață? Dumnezeu să-l ierte pe băiat! Să-mi spuneți numele, să-l pomenesc, în nevrednicia mea.” „Radu”, a zis femeia frângându-și mâinile. „Să-l pomeniți și să ne iertați și pe noi, pentru tot răul pe care vi l-am făcut!”„Să ne ierte Dumnezeu pe toți!”, am spus oftând.

Femeia a plecat și nu am mai văzut-o niciodată de atunci.

-Nu știu de ce, dar îmi vine să vă întreb: chiar nu i-ați blestemat?, am îngăimat răvășită peste fire de povestea cutremurătoare și de coincidența prea evidentă.

-Nu, nu i-am blestemat. Că Dumnezeu a ținut cont de lacrimile mele și de viața mea răstignită din dragostea pentru el, asta e altceva.

-Faptul că femeia aceea a venit să vă ceară iertare și în numele soțului ei, v-a liniștit?

-Nu. Mi-a adâncit și mai mult rana nevindecată. În toți anii aceia am așteptat (și încă mai aștept) să vină el. Aș fi vrut să-l mai văd o dată înainte de moarte. Aș fi vrut să-i povestesc despre mine, despre cum m-am târât prin viața asta. Aș fi vrut să-i spun că n-am încetat să-l iubesc, dar a fost un laș. Nici după moartea băiatului lor nu a venit. A trimis-o pe ea.

-Poate s-a simțit prea vinovat?

-Poate, dar asta nu exclude lașitatea lui și nici nu vindecă rana sufletului meu.

Între timp terminasem de băut compotul. Afară se stârnise un vânt ușor, care flutura perdeaua de la fereastra întredeschisă, ca o șoaptă venită dintr-o altă lume.

Va urma.

                                                ***

Continuarea acestui articol, vineri, 3 decembrie.  

Părăsită în săptămâna nunții

Lasă un răspuns