Mi-e dor de Teodosie!

Douăzeci și doi de ani de când l-am întâlnit. Douăzeci de ani m-am spovedit la el. Doi de când a apărut lucrarea ”Mai mult decât o carte – Adevărul” și tot doi ani de când am aflat cine este cu adevărat, – dintre care un an am rămas lângă el, crezând în recuperarea lui ca om, ca ierarh, ca suflet…

Pentru că nu a reușit să mă tragă în iadul lui, a încercat să-mi facă viața un iad… în lipsa lui.

Astăzi mi-e dor de el… Dar nu de Arhiepiscopul Tomisului, nici de cel pe care-l credeam duhovnicul meu, ”Eroul meu”… Mi-e dor de cel pe care-l împodobisem cu toate darurile cerești, cu aripi de înger și cu aureolă de sfânt.

Mi-e dor de cel în care, din dorința mea de înalt, coborâsem Raiul, proiectasem Grădina Edenului…

Mi-e dor de cel prin ochii căruia credeam că văd porțile Împărăției cerești…

Mi-e dor de zilele în care, stând în genunchi în fața lui, mă simțeam ca în brațele lui Dumnezeu…

Mi-e dor de timpul pe care mi-l oferea, de implicarea pe care o simțeam, chiar dacă toate erau făcute doar pentru faptul că-l vedeam ca pe un sfânt.

Mi-e dor de Teodosie… de cel plăsmuit de inima mea, care, din păcate, nu avea nicio legătură cu realitatea.

Mi-e dor de Teodosie… de cel care… de fapt… nu a existat niciodată în viața reală…

”Eroul meu”… a fost o himeră în care am crezut cu toată ființa mea, care a reușit să facă multe lucruri bune pentru mine (din postura de plăsmuire) și multe lucruri devastatoare (din postura de ceea ce este cu adevărat).

Au fost ani în care m-a urcat pe norii cerului… și zile în care m-a aruncat în focul iadului…

Au fost ani în care plângea cu mine și pentru mine… și zile în care m-a făcut să plâng cu lacrimi usturătoare…

Au fost ani în care îi vorbea inimii mele… și zile în care mi-a călcat sufletul în picioare. Stări antagonice menite să-mi bulverseze nu doar viața și sufletul, ci și modul de percepție a multor lucruri.

Dacă scriu astăzi aceste rânduri, înseamnă că pot, înseamnă că am depășit demult toate durerile, toate lacrimile, toată disperarea…

Dacă scriu astăzi aceste rânduri, le scriu pentru voi, pentru cei care treceți sau ați putea trece prin ceea ce am trecut eu.

Scriu pentru a vă spune că se poate ieși din iadul disperării, al fricii, al abandonului etc.

Se poate ieși din orice iad creat de noi sau de alții, cu o singură condiție, să privim spre o unică țintă – Hristos!

În spatele gravelor acuzații se afla duhovnicul meu – IPS Teodosie

M-a sunat Arhiepiscopul Tomisului

”Părinte, Dobrogea vă așteaptă de 2000 de ani!” e ca și cum i-ar fi spus ironic și foarte grav în același timp

 

Lasă un răspuns