Mi-am văzut sufletul părăsit…

De regulă era foarte blând și răbdător cu mine, dar au fost și câteva excepții în care, simțind că mă paște un pericol, a devenit brusc foarte ferm.

Odată, aflată în vizită la reședința duhovnicului meu, i-am spus că vreau să fac un lucru. Vitează cum mă credeam, voiam să fac ceva ce nu era de făcut. Mi-a zis că nu e de acord deoarece… și mi-a explicat la ce mă expun. Eu nu și nu, că vreau totuși încerc. Văzând că mă apropiam tot mai mult de foc fără să înțeleg ce pericole mă așteptau, a spus dur.

-Faceți ce vreți?

-Cum adică, Preasfințite, să fac ce vreau?

-Eu am pus sămânța cea bună, dacă vreți să o ajutați să încolțească bine, dacă nu, pune-ți o piatră peste ea și gata.

După ce a spus astfel de cuvinte nu m-a mai privit. Am simțit că mi-a înghețat inima. Au început să mi se deruleze în gând atâtea și atâtea situații în care mi-a fost aproape, în care m-a ocrotit… Faptul că nu m-am mai privit, m-a făcut să simt că ceva s-a rupt… în sufletul meu, dar și în relația cu Preasfințitul. Încercam să-i caut privirea. În zadar… Mă ocolea. Am avut senzația unei căderi interioare… o senzație de gol nesfârșit… Mi-am văzut sufletul părăsit… orfan… alergând în urma părintelui pe care simțea că-l pierde…

Eram eu, Preasfințitul și o tăcere care îmi dădea fiori. Nu-mi spunea nici să plec, nici să rămân, nu-mi spunea nimic… Aș fi vrut cu disperare să mă privească măcar. Nu, nu mă privea. Nu știam ce să mai zic, nu știam ce să fac. Am oftat… un strigăt mut al sufletului meu… Preasfințitul nu a avut nicio reacție. Îmi lăsa impresia că nu mă vedea, că nu mă auzea… Așezat pe fotoliu privea în sens opus prezenței mele…

-Preasfințite, am zis încercând să spun ceva?

Era de neclintit… Nu dădea niciun semn că ar vrea să mă audă… 

-Preasfințite, ce facem cu atâția ani în care v-ați chinuit efectiv cu mine? Îi împachetăm și-i dăm la gunoi? am întrebat cu lacrimi în ochi.

-Eu nu vreau, a șoptit fără să mă privească, dar văd că dumneavoastră alegeți asta. Ce vreți să fac să nu vă mai dau sfaturi și să vă dau porunci? a întrebat cu durere în glas.

Am tăcut câteva secunde. M-a privit scurt. Avea ochii triști…

-Da, Preasfințite, să-mi dați porunci dacă este cazul, am zis foarte hotărâtă. 

-Nu, nu vreau să fac asta. Sfaturi da, dar porunci nu, a spus întorcându-se spre mine.

Tristețea din privirea duhovnicului meu mi-a sfâșiat inima. 

-Iertați-mă, am continuat aproape în șoaptă. Iertați-mă, vă rog! Vă promit că renunț la idee.

În seara aceea mi-am dat seama că nimic nu-l întristează mai mult decât să știe că un om este în pericol și că nu-l poate ajuta din cauza alegerii lui greșite. Un suflet rătăcit sau în pragul rătăcirii… doar asta îi putea întrista privirea duhovnicului meu…

-Mă iertați, Preasfințite?

-Sigur că vă iert! Haideți la rugăciune, numai rugăciunea potolește orice furtună…

În sufletul meu da, atunci chiar era furtună, iar Preasfințitul știa asta.

-Mă simțiți în furtună? l-am întrebat spășită.

-Dacă n-ați fi, ați fi știut să decantați lucrurile. Din moment ce nu vedeți pericolul, nici atunci când vi se explică înseamnă că sunteți în furtună.

-V-am supărat, Preasfințite…

-Nu m-ați supărat, m-ați întristat. Mă întristează orice om care L-a cunoscut pe Dumnezeu și care apoi se duce cu bună știință către întuneric… Mă întristează orice suflet pierdut…

Va urma

Fragment din

 

1 comentariu

superb!..o carte plina de invataminte!

Lasă un răspuns