”Mămica nu mai e…”

28 iunie 1998, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ziua în care duhovnicul meu avea să primească o veste de care s-a temut încă din copilărie. Mama Preasfinției sale, încheindu-și drumul pe acest pământ, pleca pe calea îngerilor.

Când era copil, micul Macedon urca pe dealul din spatele casei și își privea părinții trebăluind prin curte. Deodată i se strângea inima. Fiind cel mai mic dintre cei 17 frați, se gândea că părinții sunt deja în vârstă. Gândul acela apăsător era alimentat și de faptul că avea un nepot mai mare cu un an decât el. Cu ochii înlăcrimați privea spre cer și Îl ruga pe Dumnezeu să îi lase părinții până va mai crește puțin.

Și Dumnezeu i-a ascultat ruga. Tatăl celor 17 copii –  Procopie – se mutase din această lume la vârsta de 88 de ani. Rămăsese mama Elisabeta, mamă eroină, care își aștepta copiii cu mare bucurie de sărbători sau cu orice altă ocazie. Atunci se adunau toți în jurul aceleiași mese unde împărțeau de multe ori ultimul colț de pâine la cina unei zile sărăcăcioase din punct de vedere material, dar bogată prin bucuria de a fi împreună.

Într-o zi însă, îngerul morții a sunat trâmbița ultimului ceas petrecut pe pământ și pentru cea care purtase în pântece 17 copii. Mama Elisabeta era și ea așteptată Acasă[1]

Mă aflam la reședința Preasfințitului Teodosie. Era seară… Duhovnicul meu avea inima sfâșiată de durere.

-Mămica nu e bine, mi-a spus cu lacrimi în ochi.

-Haideți, să sperăm totuși că o să fie!…

-Sperăm, dar e la terapie intensivă, doar aparatele o mai țin în viață. Stați puțin să sun să vedem cum mai e…

Se plimba neliniștit prin living și vorbea la telefon… De la spital veștile erau din ce în ce mai rele… Îl vedeam cât de frământat era, cât de apăsat… Dacă aș fi putut i-aș fi ridicat toată durerea sufletului.

-Mămica nu e bine, nu e bine, repeta…

Amuțisem de durere. Aș fi vrut să spun, să fac ceva, dar nu aveam ce… Duhovnicul meu suna din 5 în 5 minute la spital. Starea mamei Elisabeta se degrada tot mai mult…

-Aș pleca acum să o văd pe mămica, dar mâine am de pus niște lucruri în rânduială la birou… a spus oftând.

-Mergeți, Preasfințite! Biroul mai așteaptă…

-Nu pot. Datoria e datorie… Voi pleca mâine la prima oră…

Suna și din nou suna și veștile nu erau deloc bune. Trecuse de miezul nopții. Duhovnicul meu era tot mai neliniștit.

-Mergeți și dumneavoastră acasă! E deja târziu…

-Nu pot să plec. Vă rog să-mi permiteți să mai rămân!

-Mâine vă treziți de dimineață.

-Nu contează, mai rămân cu Preasfinția voastră.

-Bine. Mulțumesc!

Îmi venea să plâng. Durerea duhovnicului meu mă apăsa tot mai mult. Copilul interior, micul Macedon, rămăsese undeva în adâncul sufletului arhiereului din fața mea. Și acel copil se temea că își va pierde mama, că va rămâne orfan… Acel copil retrăia spaima pe care o cunoscuse privindu-și părinții de pe  dealul din spatele casei…

-Mergeți totuși să vă odihniți puțin! E 3.30. O să merg și eu la rugăciune, a zis încercând să ascundă durerea inimii sale.

-Să vă odihniți și Preasfinția voastră!

-Dacă va mai fi timp, da.

-Mâine foarte de dimineață aș vrea să trec pe la Preasfinția voastră cu mult înainte de a pleca la redacție. Adică peste câteva ore.

-Sigur, vă aștept.

Am plecat… Noaptea era prea noapte și întunericul prea întuneric. Aș fi vrut să rămân acolo chiar dacă lacrimile duhovnicului meu mi-ar fi sfâșiat sufletul. Aș fi vrut să nu-l las singur, așa cum nici Preasfinția sa nu mă lăsa singură în momente grele, dar… nu s-a putut.

Ajunsă acasă nici nu m-am atins de pat. M-am rugat până dimineața. Măcar așa cu rugăciunea mi-am dorit să fiu alături duhovnicul meu. Pe la 6.30, cu un taxi, am plecat la reședința Preasfințitului. Abia așteptam să ajung, chiar dacă am urcat treptele cu inima strânsă.  

-Mămica nu mai e, a zis cu ochii plini de lacrimi imediat ce am intrat în living. N-am apucat să o mai văd… Astăzi, la ora 5.00 dimineața, a plecat…

-Îmi pare, sincer, rău! Condoleanțe! Dumnezeu să-i așeze sufletul în Lumina Sa! am îngăimat ascunzându-mi lacrimile.

-Haideți să vă spovedesc, pentru că n-am reușit să vă spovedesc în postul acesta, apoi plec la birou, după care acasă, a spus oftând din adâncul inimii..

Mama Preasfinției sale încetase din viaţă, dar şi purtând o astfel de durere, a pus mai presus de toate sufletul unui om – spovedania…

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns