Mama Elisabeta pleca…

Mama Elisabeta – chipul smereniei… al sacrificiului… al iubirii… 

 

Îl priveam și mă durea neputința… neputința de a-l ajuta… Vedeam cum pentru duhovnicul meu se prăbușise nemilos Universul… Nu mai vedea pe nimeni, nu mai auzea pe nimeni… Doar un fluviu de lacrimi dintr-un suflet de copil străbătea pustiul durerii… Sub tălpile grele ale Universului era doar Preasfinția sa cu sufletul mamei sale în brațe… O imagine duioasă și sfâșietoare… Atât de sfâșietoare încât simțeam că mi se topește inima…  

Munții parcă o priveau cu frunțile plecate. Copacii lăsau impresia că aveau și ei doliu din frunze întunecate ca după o eclipsă… Mama Elisabeta pleca… pleca din casa cu cerdac de pe malul Bistriței. În urma ei rămânea o poveste… o viață… o viață de sacrificiu… Duhovnicul meu plângea… și cât de mult mă dureau lacrimile sale…

Procesiunea a început. Preasfințitul, tăcut, pășea în urma sicriului care îi purta mama către locul de odihnă veșnică. Încerca să-și ascundă lacrimile, dar lacrimile nu-l mai ascultau. Nu mai conta nici vârsta, nici funcția… Era el, omul, copilul care își pierdea mama. Copilul căruia îi treceau prin fața ochilor amintiri: privirea blândă a mamei, îmbrățișarea ei, vorbele ei pline de iubire … amintiri care se așezau dureros peste sufletul său…

Fragment din

Lasă un răspuns