Mai presus decât viața

Din momentul în care a pus piatra de temelie, îmi vorbea în fiecare zi despre schit și în fiecare zi mergea și muncea acolo. Parcă toată viața sa se mutase în acel proiect.

Văzând dorința pe care o avea de a ridica acel schit, văzând implicarea Preasfinției Sale, și vizitele mele în acel loc au început să fie mai dese.

Într-o după-amiază, de primăvară, cred, când am ajuns acolo, Preasfințitul Varsanufie era foarte îngrijorat. Am crezut că nu se simte bine, pentru că știam că era destul de răcit.

-Nu vă simțiți bine, așa-i?

-Nu… De fapt… asta nici nu contează. Sunt îngrijorat pentru faptul că, mașina care urma să ajungă cu un transport de saci cu ciment, a rămas în pană.

-Preasfinția Voastră, ce facem? Mai așteptăm? a întrebat unul dintre muncitori.

Preasfințitul s-a uitat la ceas, apoi pe cer. Norii se adunaseră în cete și anunțau ploaia.

-Mergeți acasă! a spus privind, parcă, dincolo de timpul acela.

-Și dacă ajunge, totuși, mașina? Ce faceți?

-Nu știu, dar nu vă pot ține până la miezul nopții.

Muncitorii au plecat. Preasfințitul s-a așezat pe o stivă de lemne și și-a prins capul între palme. Atunci mi-am dat seama ca tremura.

-Ce e cu Preasfinția Voastră? l-a întrebat așezându-mă lângă Preasfinția Sa. Vă e rău?

-Am frisoane, a zis strângându-și vesta în jurul trupului.

-Doamne ferește! Chemați șoferul să vă ia…

Nu am apucat să termin fraza că a sunat telefonul Preasfințitului.

-Da, da. În cât timp ajungeți?… Sigur, sunt aici… a rezolvat, slavă Domnului! În sfârșit ajunge și transportul acesta de saci cu ciment, a spus închinându-se, după ce închisese telefonul în grabă.

-Păi… și cu cine descărcați?

-Eu. Eu îi descarc. Important e că s-a rezolvat.

-Mai chemați pe cineva să vă ajute!

-Pe cine să mai chem la ora asta? Nu mai pun oamenii pe drumuri. Până îi adun, până ajung… îi descarc singur.

-Dar Preasfinția Voastră nu vedeți că nu vă simțiți bine?

-Sunt bine, sunt foarte bine acum, a spus, deși tremura tot mai rău.

În mai puțin de 40 de minute a ajuns și mașina cu transportul așteptat. Preasfințitul Varsanufie, i-a mulțumit șoferului, și-a legat dulama deasupra genunchilor și a început să care sacii cu ciment. Între timp, începuse să bată vântul și să picure.

Rămăsesem înmărmurită. Răcit, cu febră și frisoane, pe vânt și pe ploaie, căra cu spatele sacii cu ciment. La un moment dat, nu mai era roșu la față, era grena, iar sudoarea îi curgea șiroaie pe chip.

-Preasfinția Voastră, opriți-vă! Vreți să vă cedeze inima?

-Nu. Nu-o să-mi cedeze! Trebuie să termin acest schit, apoi pot să mor, a zis și a plecat din nou către mașină. La următorul sac de ciment, s-a clătinat. Mi s-a tăiat respirația.

-Dacă nu vă opriți acum, eu plec! Îmi pare rău, dar nu pot să vă mai văd așa! Nu aveți limite! Nu așa se fac lucrurile.

-Înțelege că trebuie să descarc acest transport!

-Și Preasfinția Voastră înțelegeți că nu pot să vă mai văd așa! Vă rog să mă sunați când ajungeți în București!, am spus și am plecat cu inima sfâșiată pentru că nu puteam să-l ajut cu nimic.

Orele treceau, iar Preasfințitul nu dădea niciun semn. L-am sunat după vreo 5 ore. Nu mi-a răspuns. Îngrijorată l-am contactat pe Părintele Nectarie Șofelea, astăzi, starețul Mănăstirii Radu Vodă. Mi-a răspuns în șoaptă și mi-a spus că nu poate vorbi.

-Nu închideți, vă rog! am zis preocupată. Știți ceva de Preasfințitul? Nu se simțea prea bine când am plecat de la schit, iar acum nu răspunde la telefon.

-Da. Sunt cu Preasfinția Sa la spital, din acest motiv nu pot vorbi. Când a ajuns în București… i s-a făcut rău. Acum… nu știu, pare că doarme. I s-a administrat un tratament și e încă la perfuzie. Când își revine, să-i spun să vă sune? Indiferent de oră?

-Da. Vă rog! Vă mulțumesc!

M-a sunat pe la ora 4.30. Era încă slăbit, dar mi-a zis că se simte mai bine și că dimineață va pleca acasă.

-Iar după-amiază la schit, am continuat oarecum revoltată.

-Dacă mă voi simți în stare, cu siguranță!

-Eu cred că ar trebui să fiți zidit între zidurile acelui schit, ca în legenda Meșterului Manole, am spus pe același ton.

-Nu ar fi rău, dar glasul meu se va auzi cu un și mai mare ecou, pentru că biserica va fi din lemn, a zis încercând un zâmbet.

Păi, cum altfel? Când a auzit de schit, i-a revenit zâmbetul pe buze. Am zis eu ca pe o glumă născută din îngrijorare, dar Preasfinția Sa, dacă ar fi fost nevoie, chiar și-ar fi dat viața pentru acel schit.       

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Chemarea locului

Un suflet jucăuș…

2 comentarii

Ce forța are omul când este implicat!

Exact. Mari Ungureanu <3

Lasă un răspuns